...Şi ninge,
Şi ninge mereu...
Se destramă
O lână săracă şi lungă şi-nceată,
Pe lunga,săraca,mocnita câmpie
În care doar ura e caldă şi vie...
Şi ninge...
Şi ninge-
Căci colo-n înalturi
O mână vrăjmaşă s-a-ntins
Şi-a deschis
O vitregă traistă ticsită cu rele.
Şi toarnă,
Şi toarnă,
Mereu,
Făr-de preget,
Haina-i grăunţă,
Şi-o toarnă mereu
Pe case,pe arbori,pe cruci,
Pe morminte...
Şi ninge,
Şi ninge,
Mereu,înainte,
Pe câmp,pe bordeie,pe cruci,
Peste tot...
Şi ninge,
Şi ninge,
Şi gerul pătrunde
Şi trece prin haine,prein ziduri,prin gând
Şi intră-n adâncuri de inimi şi case
Şi intră prin trupuri adânc până-n oase
Şi intră prin tainiţi de suflete-adânc
...O,gerul ce intră adânc,până-n oase
Şi prinde şi strânge şi-ngheaţă pe rând
Scânteia din vatră,din suflet,din gând,
Acolo-n adâncul colibelor ninse...
O,cei ce se culcă cu mâinile-ntinse
Pe vetrele goale şi negre şi reci,-
Şi-adorm în neştire,ca-n somnul de veci,
Cu sufletu-n beznă,cu minţile stinse,
Cu inima stoarsă de trupul flămând,-
În gerul ce stinge şi-ngheaţă pe rând,
Cenuşa din vatră,din suflt,din gând,
Acolo-n adâncul colibelor ninse...
Şi ninge
Şi ninge,
Cad fulgii într-una
Şi-aceiaşi de serbezi,de-nceţi şi de grei.
Pe câmp,pe bordeie,pe cruci,pe morminte,
Cad unul într-altul
Mere,
Înainte,
Cum clipele serbezi cad una-n cealaltă,
aCeleaşi de grele şi sterpe,mereu,
În gerul nerodnic
Şi searbăd
Şi greu,
Şi fără de capăt
Din sufletul lumii...
(În traducerea Elenei Farago)
sâmbătă, 22 noiembrie 2008
joi, 13 noiembrie 2008
Ion Ruşeţ
Înfiorări
Ai deschis cartea la bănuială târzie între pământ şi cer;
Soarele şi-a tăiat în zi o fereastră blândă.
Doarme în aer cuvântul străjer;
Pentru el greierii,apele toamnele cântă.
Logica firului de nimic s-a retras într-un potop
De spasmuri şi încremeniri rotunde;
Trandafirul alb descântă un bob
Nevăzut,să pot muta un munte,
Să fac un peşte,un şarpe,o vioară;
În cerc să te prind,în foc să te rup;
Ninsoarea ne scaldă,ne înfioară;
Eşti numai suflet;ninge;sunt numai trup...
Uşi
Vinul s-a prefăcut în otravă şi sânge!...
Sar fulgerat în tragic unghi!
Mărit în explozii ochiul se frânge...
Prin joc vegheat strâng rar mănunchi!
Vino!Tu eşti cartea!În somn te-a ales vecia.
Să fugim în pământ,în apre,în stele-amândoi!
Plâng,te cer îţi dezleg părul:începe stihia!
Spaima descoperirii ne-a cuprins goi!
Vino!Tu eşti calea.Sângele tău mă încinge
Iată:femeia şarpelui m-a vândut...
Vestită prin tunete vremea se stinge,
Tremură cugetul,zboară glasul pierdut.
Sunt pe cumpănă,întind braţele:unde-i pământul?
În mijlocul meu pustiu,între cărţi,în valul lumină-abis?
Cine-i aproapele?Unde-i pasul urmându-l?
În disperare,în sălbăticie,în muzică,în vis?...
Moale şi alb e patul tăcerii
Şi tu nu mai vii.E-un viscol de uşi...Aşteptare...
Vei face din sânge miere cum strigau temnicerii?
Oceanule,Cerule,Soare!
Interiorizare
Tăcerea ca un şarpe înoată în oglinzi;
Se-nnoptează în lacrima secată.
Ai înmulţit blestemul;şi stea cu stea aprinzi,
Doar pleoapa ca mormântul în urma lor să cadă.
Cuvântul mă sărută.El poartă cartea-n miez.
Şi nume după nume se leapădă în carte.
Mari focuri,culmi de glasuri se-aprind unde aşez
O apă ne-ncepută în fluviile moarte.
Ai deschis cartea la bănuială târzie între pământ şi cer;
Soarele şi-a tăiat în zi o fereastră blândă.
Doarme în aer cuvântul străjer;
Pentru el greierii,apele toamnele cântă.
Logica firului de nimic s-a retras într-un potop
De spasmuri şi încremeniri rotunde;
Trandafirul alb descântă un bob
Nevăzut,să pot muta un munte,
Să fac un peşte,un şarpe,o vioară;
În cerc să te prind,în foc să te rup;
Ninsoarea ne scaldă,ne înfioară;
Eşti numai suflet;ninge;sunt numai trup...
Uşi
Vinul s-a prefăcut în otravă şi sânge!...
Sar fulgerat în tragic unghi!
Mărit în explozii ochiul se frânge...
Prin joc vegheat strâng rar mănunchi!
Vino!Tu eşti cartea!În somn te-a ales vecia.
Să fugim în pământ,în apre,în stele-amândoi!
Plâng,te cer îţi dezleg părul:începe stihia!
Spaima descoperirii ne-a cuprins goi!
Vino!Tu eşti calea.Sângele tău mă încinge
Iată:femeia şarpelui m-a vândut...
Vestită prin tunete vremea se stinge,
Tremură cugetul,zboară glasul pierdut.
Sunt pe cumpănă,întind braţele:unde-i pământul?
În mijlocul meu pustiu,între cărţi,în valul lumină-abis?
Cine-i aproapele?Unde-i pasul urmându-l?
În disperare,în sălbăticie,în muzică,în vis?...
Moale şi alb e patul tăcerii
Şi tu nu mai vii.E-un viscol de uşi...Aşteptare...
Vei face din sânge miere cum strigau temnicerii?
Oceanule,Cerule,Soare!
Interiorizare
Tăcerea ca un şarpe înoată în oglinzi;
Se-nnoptează în lacrima secată.
Ai înmulţit blestemul;şi stea cu stea aprinzi,
Doar pleoapa ca mormântul în urma lor să cadă.
Cuvântul mă sărută.El poartă cartea-n miez.
Şi nume după nume se leapădă în carte.
Mari focuri,culmi de glasuri se-aprind unde aşez
O apă ne-ncepută în fluviile moarte.
duminică, 26 octombrie 2008
Ion Alexandru
Capul meu*
Am fier în cap şi trage trăsnetul
cum trage ochiul oceanului noaptea
duhul morţilor din ceruri pe pământ.
Ochii mei albaştri sunt spuza
limpede aleasă de pe vulcanul clocotind,
părul meu blond pulberea razelor
unor zori dispăruţi demult din fantezia noastră.
unde-mi închin o clipă capul spre odihnă
se şi adună norii îngroziţi deasupra mea
şi brusc se iscă fulgerele.
Soarele se cufundă-n neguri,
zâna sângeră în crăpăturile uşilor,
lama cuţitelor şuieră prin părul cerului
înţepenit de ceafa mea,
cioturi solzoase de lacrimi verticale
în care îngerii se-năduşe la rând.
Recoltele sunt din nou ameninţate
de revărsări neaşteptate.
Roiurile rupte de stupi uită drumul întoarcerilor
prin găurile săpate din instinct
în laptele de piatră al luminii,
clopotele-n primejdie răstoarnă cerul
cu jalea lor (le-am auzit de-atâtea ori
în somn-că universu-i plin de cimitire).
Nicăieri nu pot întârzia prea mult,
dealul mă cheamă,valea mă alungă,
dorul mă roade,spaima mă-nveşmântă.
Zac îngropat de-atâtea ori cu câmpul peste mine
şi pun vina pe moarte că ea locului mă ţine.
Dar se arată cu armele de lucru puhoaiele
mulţimii şi mă alungă blestemând,
alteori zac săptămâni cu capul clădit
în piatra din fântâni.
Cetatea mă asemuie unui balaur
şi pune premiu pe alungarea mea.
Câteodată,în pieţe,la marile serbări
mă-ncaier cu turnirurile-nfierbântate
sub bărbile lui Bachus,
dar ies fără să vreau învingător
şi sunt hulit cu pietre
şi scos în faptul nopţii,
pustiu şi singur sub povara mea.
Unde se duc aceste veşti-corhote
târându-mi capul mai presus
de trup?
Ce umbră stranie cu pielea leorcăind
mă biciuia deasupraşi-l apasă
şi când adorm
se furişează ghem la subţioara
mea şi îmi pompează iarna
în oasele din trup?
*aminteşte de asta
Am fier în cap şi trage trăsnetul
cum trage ochiul oceanului noaptea
duhul morţilor din ceruri pe pământ.
Ochii mei albaştri sunt spuza
limpede aleasă de pe vulcanul clocotind,
părul meu blond pulberea razelor
unor zori dispăruţi demult din fantezia noastră.
unde-mi închin o clipă capul spre odihnă
se şi adună norii îngroziţi deasupra mea
şi brusc se iscă fulgerele.
Soarele se cufundă-n neguri,
zâna sângeră în crăpăturile uşilor,
lama cuţitelor şuieră prin părul cerului
înţepenit de ceafa mea,
cioturi solzoase de lacrimi verticale
în care îngerii se-năduşe la rând.
Recoltele sunt din nou ameninţate
de revărsări neaşteptate.
Roiurile rupte de stupi uită drumul întoarcerilor
prin găurile săpate din instinct
în laptele de piatră al luminii,
clopotele-n primejdie răstoarnă cerul
cu jalea lor (le-am auzit de-atâtea ori
în somn-că universu-i plin de cimitire).
Nicăieri nu pot întârzia prea mult,
dealul mă cheamă,valea mă alungă,
dorul mă roade,spaima mă-nveşmântă.
Zac îngropat de-atâtea ori cu câmpul peste mine
şi pun vina pe moarte că ea locului mă ţine.
Dar se arată cu armele de lucru puhoaiele
mulţimii şi mă alungă blestemând,
alteori zac săptămâni cu capul clădit
în piatra din fântâni.
Cetatea mă asemuie unui balaur
şi pune premiu pe alungarea mea.
Câteodată,în pieţe,la marile serbări
mă-ncaier cu turnirurile-nfierbântate
sub bărbile lui Bachus,
dar ies fără să vreau învingător
şi sunt hulit cu pietre
şi scos în faptul nopţii,
pustiu şi singur sub povara mea.
Unde se duc aceste veşti-corhote
târându-mi capul mai presus
de trup?
Ce umbră stranie cu pielea leorcăind
mă biciuia deasupraşi-l apasă
şi când adorm
se furişează ghem la subţioara
mea şi îmi pompează iarna
în oasele din trup?
*aminteşte de asta
Jon Oskar
Noaptea pe umerii noştri
Da, dacă am încerca să scuturăm noaptea de pe umerii noştri?
Am vedea surâsurile care se oglindesc, numai în treacăt,
pe asfaltul cenuşiu al şoselei, şi automobile
ivindu-se în privirile noastre – primăvara vine
doar în treacăt – şi mărunţi funcţionari
în automobile smulgându-şi chipul o dată cu hainele,
doar în treacăt, în timp ce se dezbracă, şi femeile timpuriu
fanându-şi sânii mult mângâiaţi în trecătoarele ore
ale nopţii, dar soldaţii dansează pe asfaltul cenuşiu
al şoselei, şi automobilele răsar în privirile noastre
şi asta-i noaptea care apasă pe umerii noştri, în timp ce,
obosită ca asfaltul sau casele, ţara aşteaptă ca o fetiţă să vină
c-un omuleţ, într-un automobil micuţ pe care
să-l conducă liberi de orice soldăţime, dispreţuind
spaimele slugarnice, în limpezimea solară a zilei.Poemul şi lumeaPoţi să-mi culegi poemul şi să-l duci
iubitei tale, care nu ştie decât c-ar putea spune
te iubesc; şi puteţi râde împreună
de poemul meu şi să spuneţi: O, e ciudat,
o, ciudat mai e acest poem despre libertate,
şi ciudate-s aceste cuvinte care-au liberat
mâinile, piepturile şi limbile noastre
şi ne duc spre îmbrăţişare, e ciudat
să fii liber şi să iubeşti cu minţi pline de bucurie,
cu căldura visului acestui poet care şi-a aruncat
simţămintele sale în vântul noptii,
o, ciudată-i această odă adusă minunii
şi-acest poem despre noi doi care-am găsit
crini roşii şi trandafiri albi în mâinile
vântului de noapte ca să îmbine o coroană-nflorată
în jurul amândorura. Poţi să-mi culegi poemul
şi să-l iei de aici; eu nu-l cunosc.
Nicolae Tăunu
Contrapunct
Singura depărtare dintre noi
e inima,
singura apropiere dintre noi
e uitarea
mai încolo cuvintele
aliniate ca panselele
pe un mormânt pustiu
şi ploaia
nepătrunsă de gri.
Aud sub lespede paşii
cum înfloresc
pe zăpezi galaxii...
Ai cui sunt?Mai ştii?
Nu răspunzi.Nu mai răspunzi.
Mâine alţi paşi vor înflori
între inimă şi uitare
lângă cuvintele
de fiecare zi!...
Reîntâlnire
Ţnintuit patului,nemişcării,
siluit de solitudinea
nedorită vreodată,
cocor ostenit
plutind deasupra mării
când la orizont
niciun catarg nu se arată...
Cu moartea mă obişnuisem pe front,
câte doi sub o simplă prelată,
câte zece în groapa comună,
dar în pat simţind cum
se topea batista în palmă
şi plecam singur ca un fum
zidit între veşnicii,
mi-era teamă,teamă!
Viaţa mi-a întins încă o dată
mâna-i de ieri radioasă
cu zmei din copilărie,
cu bile,cu arşice,
cu transfuzie de cer,
în chemarea nestinsă a mamei:
-Nicolae,vino acasă!
Şi m-am întors simplu,obişnuit,
a auzul glasului de mătase,
la familiaru-i zvon,
căci moartea cu ochii închişi,
neatentă călcase
pe liniile interzise din şopron!...
Singura depărtare dintre noi
e inima,
singura apropiere dintre noi
e uitarea
mai încolo cuvintele
aliniate ca panselele
pe un mormânt pustiu
şi ploaia
nepătrunsă de gri.
Aud sub lespede paşii
cum înfloresc
pe zăpezi galaxii...
Ai cui sunt?Mai ştii?
Nu răspunzi.Nu mai răspunzi.
Mâine alţi paşi vor înflori
între inimă şi uitare
lângă cuvintele
de fiecare zi!...
Reîntâlnire
Ţnintuit patului,nemişcării,
siluit de solitudinea
nedorită vreodată,
cocor ostenit
plutind deasupra mării
când la orizont
niciun catarg nu se arată...
Cu moartea mă obişnuisem pe front,
câte doi sub o simplă prelată,
câte zece în groapa comună,
dar în pat simţind cum
se topea batista în palmă
şi plecam singur ca un fum
zidit între veşnicii,
mi-era teamă,teamă!
Viaţa mi-a întins încă o dată
mâna-i de ieri radioasă
cu zmei din copilărie,
cu bile,cu arşice,
cu transfuzie de cer,
în chemarea nestinsă a mamei:
-Nicolae,vino acasă!
Şi m-am întors simplu,obişnuit,
a auzul glasului de mătase,
la familiaru-i zvon,
căci moartea cu ochii închişi,
neatentă călcase
pe liniile interzise din şopron!...
miercuri, 8 octombrie 2008
Marin Sorescu
Cartea Morţii
Semnează distrat
În cartea morţii
Cartea vieţii a fost
Ridicată discret,adineauri,
Şi arsă cu flacără mică
În faţa casei.
Cine a vrut să se uite
S-a uitat,descoperindu-şi capul.
Sângele s-a întins puţin pe pagină,
Îngerul îndoliat pune sugativa.
Solul mării albastre
-Îmi retrag apa din celulele tale,
Îmi trimite vorbă marea
Printr-un sol,
Am nevoie de combustibil
(Acum în pragul iernii.)
-Înţeleg de ce de la o vreme
Nori grei îmi dau târcoale:
Există în ei bună parte din mine
Care îmi face cu mâna.
Semnează distrat
În cartea morţii
Cartea vieţii a fost
Ridicată discret,adineauri,
Şi arsă cu flacără mică
În faţa casei.
Cine a vrut să se uite
S-a uitat,descoperindu-şi capul.
Sângele s-a întins puţin pe pagină,
Îngerul îndoliat pune sugativa.
Solul mării albastre
-Îmi retrag apa din celulele tale,
Îmi trimite vorbă marea
Printr-un sol,
Am nevoie de combustibil
(Acum în pragul iernii.)
-Înţeleg de ce de la o vreme
Nori grei îmi dau târcoale:
Există în ei bună parte din mine
Care îmi face cu mâna.
duminică, 17 august 2008
Călin Cătălin Răpciune
(Ba)lada pseudopoetului neinspirat
Mă screm cu o grimas-aproape fizică
să scot o rimă cât mai metafizică,
da’-n cap mi se-ntâlnesc în conflagraţie
banalităţi cu-aceeaşi terminaţie.
Mi-e mintea goală, din privire picură
o deznădejde bâjbâind nesigură
ce-nstaurează sumbru superstiţia
că versuri n-o să scot nici cu miliţia.
Cu ochii-nchişi, cică a meditaţie,
am stat vreo cinci minute-n expectaţie,
cu gâtul strâmb, genunchii strânşi în foarfece
cum am văzut prin filme să se practice.
Am amorţit de tot, mă lasă şalele,
de mai şed mult, îmi vor cădea petalele.
Hai înapoi, mă-ntorc la jug cu spatele
înţepenit, mă dor mărunt şi coatele...
Nu... iar plec de la monitor, iau pauză,
mă legăn mormăind, caut o cauză -
m-aşez în cap! Da, poate-aşa se-ncumetă
niscai figuri de stil să cadă - spumegă
furia neputinţei preanevolnice
şi-mi ticăie secundele în ornice.
Am capul plin de sânge, capilarele
Supra-ncărcate îşi strivesc culoarele...
Mă duc la geam. Respir. Afară – negură.
Să scriu despre natură? Nu e-n regulă,
e mohorâtă şi-asta, chiar patetică,
zici c-a intrat in criză energetică.
Începe să mă enerveze chestia,
şi nu mai am răbdare, na, pun trestia,
ca să rimeze, şi purced cu pregete
la numărat silabele pe degete.
Dar voi - cum scrieţi, oameni buni, metafore?
Vă vin aşa, livrate prompt, în amfore
şi se înghesuie să intre-n pagină?
La mine e pustie şi paragină!
M-am mai gândit să caut dicţionarele
şi să le puric, poate-aşa amnarele
vor scoate o scânteie de senzaţie
de convertit în paşi de incantaţie.
Dar m-am lăsat, de jenă. Evidenţele
arată că la versuri corigenţele
se ştiu de mult de tot, de la romani şi daci:
dacă n-ai inspiraţie, mai bine taci.
Poezie de ultimul minut
...care n-a mai încăput...în concurs
să scot o rimă cât mai metafizică,
da’-n cap mi se-ntâlnesc în conflagraţie
banalităţi cu-aceeaşi terminaţie.
Mi-e mintea goală, din privire picură
o deznădejde bâjbâind nesigură
ce-nstaurează sumbru superstiţia
că versuri n-o să scot nici cu miliţia.
Cu ochii-nchişi, cică a meditaţie,
am stat vreo cinci minute-n expectaţie,
cu gâtul strâmb, genunchii strânşi în foarfece
cum am văzut prin filme să se practice.
Am amorţit de tot, mă lasă şalele,
de mai şed mult, îmi vor cădea petalele.
Hai înapoi, mă-ntorc la jug cu spatele
înţepenit, mă dor mărunt şi coatele...
Nu... iar plec de la monitor, iau pauză,
mă legăn mormăind, caut o cauză -
m-aşez în cap! Da, poate-aşa se-ncumetă
niscai figuri de stil să cadă - spumegă
furia neputinţei preanevolnice
şi-mi ticăie secundele în ornice.
Am capul plin de sânge, capilarele
Supra-ncărcate îşi strivesc culoarele...
Mă duc la geam. Respir. Afară – negură.
Să scriu despre natură? Nu e-n regulă,
e mohorâtă şi-asta, chiar patetică,
zici c-a intrat in criză energetică.
Începe să mă enerveze chestia,
şi nu mai am răbdare, na, pun trestia,
ca să rimeze, şi purced cu pregete
la numărat silabele pe degete.
Dar voi - cum scrieţi, oameni buni, metafore?
Vă vin aşa, livrate prompt, în amfore
şi se înghesuie să intre-n pagină?
La mine e pustie şi paragină!
M-am mai gândit să caut dicţionarele
şi să le puric, poate-aşa amnarele
vor scoate o scânteie de senzaţie
de convertit în paşi de incantaţie.
Dar m-am lăsat, de jenă. Evidenţele
arată că la versuri corigenţele
se ştiu de mult de tot, de la romani şi daci:
dacă n-ai inspiraţie, mai bine taci.
Poezie de ultimul minut
...care n-a mai încăput...în concurs
Poezie de ultim minut,
ruptă
din zgomotul unui strănut,
suptă
din ceaţa gândirii de lut,
arsă
de graba cu care mă-nfig,
ştearsă
de-un virus, îmi vine să strig
haide!
Se-nchide şi nu mai e timp,
vai de
tot planul cu care voiam,
prostul,
să rup clasamentul, visam
rostul
vieţii în versuri să prind.
Postul
sfârşeşte, şi urnele-nchid
şliţul,
mai bine mai stau şi vânez
bliţul
metaforei ce mi s-a scurs...
la alt concurs.
...................................................
Lăsarea pe ultimul minut s-a dovedit fatală, căci strofocarea de mai sus a ajuns prea târziu pentru a mai intra în concurs. Ţeapă.
Feriţi-vă de iubitorii de oameni
care spun
că mulţi pot să moară, salvând unul bun.
Feriţi-vă de iubitorii de păsări
care ţin
canari după gratii, cântând cu suspin.
Feriţi-vă de iubitorii de plante
care pun
ierbicid păpădiei pentru-un gazon mai bun.
Feriţi-vă de iubitorii de melci
care-i strâng
pentru aperitive cu-arome de crâng.
Feriţi-vă de iubitorii de versuri
care vor
poezii fără cuvinte, aripi fără zbor.
Feriţi-vă de iubitorii de oameni
care spun
că pacea se găteşte cu carne de tun.
joi, 7 august 2008
Nelly Sachs
Peisaj de strigăte
Aici
unde mă împiedic în sare
aici la marea
cu sugarii ei albăstrii,
care se hrănesc
de lună nebuni
de la sufletul-doică,
aici în nisipul
care-a dansat în cercul de zodii
şi iarăşi
stă ferecat de ceea ce nu s-a născut,
îmi apari,
mergând înapoi
prin golul întunecat
care stă în jurul tău aşteptând,
un coş de umplut
cu fructe,
călătorind pe metalice drumuri astrale,
sau purtate
de curenţii iubirii-
îţi întind respirarea mea
şi cad apoi
să locuiesc într-un spin
care nu se va face floare nicicând.
*
Vânător,
semnul zodiei mele
ţinteşte
în punctul secret al sângelui:nelinişte...
iar pasul zboară fără azil-
Dar vântul nu-i casă,
doar linge ca fiarele
rănile de pe trup-
Cum oare s-ar putea trage
timpul dintr-ale soarelui fire de aur?
Să-l înfăşori,
pentru coconul Nopţii,
fluture de mătase?
O,beznă,
desfăşoară-ţi ambasadele
pentru o bătaie de gene:
linişte-n fugă.
*
Aici nu se rămâne-
din adâncul ei marea a şi-nceput să vorbească-
pieptul nopţii ridică
respirând
zidul,de care stă sprijinit
un cap,într-o naştere grea de vis.
Într-această materie bună pentru zidire
n-a intrat nici un deget de stea
în joc
de când a-nceput amestecarea nisipului-
nici viu nici în moarte.
Cine plânge
îşi caută melodia
pe care vântul,
de muzică înfrunzitul,
o ascunde în noapte.
Rece de la izvor-
e prea departe.
E timpul să zburăm
numai cu trupul.
*
Acum e târziu.
Uşorul se desface din mine
ba chiar şi greul
umerii s-au dus
asemenea norilor
braţe şi palme
fără gestul de tragere.
Întunecată e întotdeauna culoarea
dorului de acasă-
astfel noapte
mă ia-n stăpânire.
*
Cine vine pe pământ
să atingă luna
sau vreun alt înflorit mineral ceresc-
împuşcat
de amintire
va sări în aer
de dorul ce explodează
fiindcă
din noaptea pământeană pictată
rugăciunile sale prind aripi
din zilnicele distrugeri
căutând lăuntrice străzi ale ochilor.
Cratere şi secatele mări
se umplu de lacrimi
călătorind prin staţii astrale
în drumul spre Spaţiul-fără-de-praf.
Pretutindeni pământul
zideşte la coloniile dorului de casă.
Nu se coboară la ţărmul
oceanelor de sânge bolnav
dăar să te legeni
în muzica luminoasă dintre flux şi reflux
dăar să te legeni
în ritmul semnelor veşniciei
celei fără de rană:
viaţă-moarte-
Aici
unde mă împiedic în sare
aici la marea
cu sugarii ei albăstrii,
care se hrănesc
de lună nebuni
de la sufletul-doică,
aici în nisipul
care-a dansat în cercul de zodii
şi iarăşi
stă ferecat de ceea ce nu s-a născut,
îmi apari,
mergând înapoi
prin golul întunecat
care stă în jurul tău aşteptând,
un coş de umplut
cu fructe,
călătorind pe metalice drumuri astrale,
sau purtate
de curenţii iubirii-
îţi întind respirarea mea
şi cad apoi
să locuiesc într-un spin
care nu se va face floare nicicând.
*
Vânător,
semnul zodiei mele
ţinteşte
în punctul secret al sângelui:nelinişte...
iar pasul zboară fără azil-
Dar vântul nu-i casă,
doar linge ca fiarele
rănile de pe trup-
Cum oare s-ar putea trage
timpul dintr-ale soarelui fire de aur?
Să-l înfăşori,
pentru coconul Nopţii,
fluture de mătase?
O,beznă,
desfăşoară-ţi ambasadele
pentru o bătaie de gene:
linişte-n fugă.
*
Aici nu se rămâne-
din adâncul ei marea a şi-nceput să vorbească-
pieptul nopţii ridică
respirând
zidul,de care stă sprijinit
un cap,într-o naştere grea de vis.
Într-această materie bună pentru zidire
n-a intrat nici un deget de stea
în joc
de când a-nceput amestecarea nisipului-
nici viu nici în moarte.
Cine plânge
îşi caută melodia
pe care vântul,
de muzică înfrunzitul,
o ascunde în noapte.
Rece de la izvor-
e prea departe.
E timpul să zburăm
numai cu trupul.
*
Acum e târziu.
Uşorul se desface din mine
ba chiar şi greul
umerii s-au dus
asemenea norilor
braţe şi palme
fără gestul de tragere.
Întunecată e întotdeauna culoarea
dorului de acasă-
astfel noapte
mă ia-n stăpânire.
*
Cine vine pe pământ
să atingă luna
sau vreun alt înflorit mineral ceresc-
împuşcat
de amintire
va sări în aer
de dorul ce explodează
fiindcă
din noaptea pământeană pictată
rugăciunile sale prind aripi
din zilnicele distrugeri
căutând lăuntrice străzi ale ochilor.
Cratere şi secatele mări
se umplu de lacrimi
călătorind prin staţii astrale
în drumul spre Spaţiul-fără-de-praf.
Pretutindeni pământul
zideşte la coloniile dorului de casă.
Nu se coboară la ţărmul
oceanelor de sânge bolnav
dăar să te legeni
în muzica luminoasă dintre flux şi reflux
dăar să te legeni
în ritmul semnelor veşniciei
celei fără de rană:
viaţă-moarte-
miercuri, 6 august 2008
Gelu Vlaşin
depresie zece
nu mai eşti simplista
care-mi tulbură ochiul îngust
şi decorul absent cînd
lumea dansează
tango
printre mese cu
vin alb şi roşu
în ritmul radioului obosit
nu mai eşti
banala poveste a
geniului ratat
cînd rînjetul cretin inundă încăperea
şi nici
omul orchestră şa
festivalul proştilor
deghizaţi
şi nici
femeia fatală
confundată cu o târfă de
cartier mărginaş
sau ceea ce
gîndul meu primitiv
caută disperat
printre mizeriile cotidiene
nu eşti
zâmbetul ascuns în
suferinţe conjugale prea
uşor acceptate
şi eu ştiu prea bine de ce
sufletul prea plin pentru
îndeletniciri fără sens
şi nu pot
să te simt
aproape cînd
tu nu mai eşti
depresie nouă
cunosc femeia
care minte-n poeme
cum se
macină vieţile
orbilor
rătăciţi printre
cărţi
mirosind a literatură
şi imaginaţia
scriitorului ratat şi
pervers o cunosc
şi
primul jurământ
şi
ultimul
dau
nu
mi-e milă de
povestea cu
doi hoţi de
suflete cînd
ultimul tău
sărut bate la
poarta uitării
moral insanity
se
mai întâmplă
razele printre
frunze şi
norii se
zbat în
cenuşa
dimineţii cînd
sufletul
meu
cerşeşte
lacom
aroma cafelei
cu tine
vine furtuna
nu mai eşti simplista
care-mi tulbură ochiul îngust
şi decorul absent cînd
lumea dansează
tango
printre mese cu
vin alb şi roşu
în ritmul radioului obosit
nu mai eşti
banala poveste a
geniului ratat
cînd rînjetul cretin inundă încăperea
şi nici
omul orchestră şa
festivalul proştilor
deghizaţi
şi nici
femeia fatală
confundată cu o târfă de
cartier mărginaş
sau ceea ce
gîndul meu primitiv
caută disperat
printre mizeriile cotidiene
nu eşti
zâmbetul ascuns în
suferinţe conjugale prea
uşor acceptate
şi eu ştiu prea bine de ce
sufletul prea plin pentru
îndeletniciri fără sens
şi nu pot
să te simt
aproape cînd
tu nu mai eşti
depresie nouă
cunosc femeia
care minte-n poeme
cum se
macină vieţile
orbilor
rătăciţi printre
cărţi
mirosind a literatură
şi imaginaţia
scriitorului ratat şi
pervers o cunosc
şi
primul jurământ
şi
ultimul
dau
nu
mi-e milă de
povestea cu
doi hoţi de
suflete cînd
ultimul tău
sărut bate la
poarta uitării
moral insanity
se
mai întâmplă
razele printre
frunze şi
norii se
zbat în
cenuşa
dimineţii cînd
sufletul
meu
cerşeşte
lacom
aroma cafelei
cu tine
vine furtuna
duminică, 3 august 2008
NICHITA STĂNESCU...
...again,reloaded.
Lecţia despre cerc
Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi.
După aceea se cade pe brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât.
(*v-ar fi trecut prin cap ceva de genu'?!mie nu!)
El
El a venit repede şi grăbit
el a venit alungat,
el a venit neobişnuit de obosit,
şi obişnuit de drag.
I-am întins totul
doar,doar,o dormi,
I-am adormit totul
doar,doar,o adormi,
I-am,I-am,
doară,doară
ham,ham,
el nu mai vroia să muşte.
Lecţia despre cerc
Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi.
După aceea se cade pe brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât.
(*v-ar fi trecut prin cap ceva de genu'?!mie nu!)
El
El a venit repede şi grăbit
el a venit alungat,
el a venit neobişnuit de obosit,
şi obişnuit de drag.
I-am întins totul
doar,doar,o dormi,
I-am adormit totul
doar,doar,o adormi,
I-am,I-am,
doară,doară
ham,ham,
el nu mai vroia să muşte.
Ion Drăgănoiu-Duminici cu ploaie
Uneori,
lipseşte lumina
uneori
nu putem trece
dincolo de zid,
uneori
totul pare a se fi terminat.
Sunt astfle diminici cu ploaie,
singuratice drumuri
într-un tărâm de negândit,
sunt astfel de zile uitate,
zile ce ni se iau înapoi,
sunt
astfel de zile
caracatiţer oarbe
ce ajung cândva
în pântecul
zilei de luni.
lipseşte lumina
uneori
nu putem trece
dincolo de zid,
uneori
totul pare a se fi terminat.
Sunt astfle diminici cu ploaie,
singuratice drumuri
într-un tărâm de negândit,
sunt astfel de zile uitate,
zile ce ni se iau înapoi,
sunt
astfel de zile
caracatiţer oarbe
ce ajung cândva
în pântecul
zilei de luni.
Mihai Ursachi-Autoportret
O,dacă după moarte
s-ar putea scrie versuri
visez
să fi murit
mai înainte de a se
naşte Universul
s-ar putea scrie versuri
visez
să fi murit
mai înainte de a se
naşte Universul
sâmbătă, 2 august 2008
Mircea Dinescu
Şapte sertare
UNU.
Ea se piaptănă seara
şi-un roi de albine electrice îi umblă
prin păr:
scaun mătăsos
în care un ins fericit
va fi condamnat la moarte prin
electrocutare.
DOI.
Un vapor se scufundă trosnind
se greutatea fluturilor obosiţi
ce-au aterizat pe catarge.
TREI.
E de ajuns
să gâdili uşor piramida
pentru ca mumia să izbucnească în râs
de sub scutece.
PATRU.
Sâmbătă seara
marea-şi descheie fermoarul
fără ruşine.
CINCI.
Păcura bolborosind liberă în Taiga
şi ca o mănuşă întoarsă
lampa
în faţa căreia eşti obligat să vorbeşti
ŞASE.
O hidrocentrală aruncată în aer
de icrele peştilor isterizaţi
ŞAPTE.
De ce n-am şieu o pirogă uşoară
printre bâtlani şi trestii şi băştinaşi
la gurile unui fluviu
să car seminţe şi smirnă
ua ua să strig cu mâna la gură
în bătrânul dialect indian
ua ua să-mi răspundă
megafoanele instalate pe ţărm.
UNU.
Ea se piaptănă seara
şi-un roi de albine electrice îi umblă
prin păr:
scaun mătăsos
în care un ins fericit
va fi condamnat la moarte prin
electrocutare.
DOI.
Un vapor se scufundă trosnind
se greutatea fluturilor obosiţi
ce-au aterizat pe catarge.
TREI.
E de ajuns
să gâdili uşor piramida
pentru ca mumia să izbucnească în râs
de sub scutece.
PATRU.
Sâmbătă seara
marea-şi descheie fermoarul
fără ruşine.
CINCI.
Păcura bolborosind liberă în Taiga
şi ca o mănuşă întoarsă
lampa
în faţa căreia eşti obligat să vorbeşti
ŞASE.
O hidrocentrală aruncată în aer
de icrele peştilor isterizaţi
ŞAPTE.
De ce n-am şieu o pirogă uşoară
printre bâtlani şi trestii şi băştinaşi
la gurile unui fluviu
să car seminţe şi smirnă
ua ua să strig cu mâna la gură
în bătrânul dialect indian
ua ua să-mi răspundă
megafoanele instalate pe ţărm.
Petre Got-Baudelaire
Viespe de foc,de unde-ai apărut
Nebun de adevăr până la sânge?
Se surpă visul meu,tărâm minţit,
Râsul mi-e plâns şi plânsul mi se frânge.
Otrava e-un balsam,în miez cenuşă,
Şerpi negri traversează trup hidos
Sunt invers toate,martor mi-e lumina,
Iar sufletul ni-i ticălos.
E-adevărată clipa ce-o trăim
De clocot surd iscat în hrube sparte-
Vrem alte zări şi noi dimensiuni
Fără moarte.
Nebun de adevăr până la sânge?
Se surpă visul meu,tărâm minţit,
Râsul mi-e plâns şi plânsul mi se frânge.
Otrava e-un balsam,în miez cenuşă,
Şerpi negri traversează trup hidos
Sunt invers toate,martor mi-e lumina,
Iar sufletul ni-i ticălos.
E-adevărată clipa ce-o trăim
De clocot surd iscat în hrube sparte-
Vrem alte zări şi noi dimensiuni
Fără moarte.
Ana Blandiana
Cine merge
Cine merge înainte
Şi nu întoarce capul
S-a părăsit pe sine în urmă;
Cine aleargă
Pentru recorduri,
Pentru trofee,
De spaimă o face
Să nu fie ajuns de el însuşi;
Cine nu-şi spune ţelul
Se teme
Să nu se găsească
Pe sine acolo.
Ca şi cum umbra
N-ar fi chiar balta de întuneric
Scurs prin venele noaste deschise
Din dorinţa de-a înainta.
Şirul
Cuvintele trec stada
Ca şirul de orfani
De la Casa Copilului,
Fiecare cu pumnu-ncleştat
În haina celui din faţă,
Cu singura grijă
De-a nu se pierde
Unul de altul.
Într-o zi
Într-o zi trebuie să vină
Cineva dinspre moarte,
Într-o zi mi se va spune
Cum e mai departe,
Într-o zi mă vor învăţa,sunt sigură,
Cum trebuie să mă port
Pe partea cuvintelor dinspre nord.
Va trebui să înţeleg din vreme
Ce să răspund când o să mă cheme
Şi ce să fac din clipa-n care scapăt
Pentru că nu se poate
Să fiu silită s-o iau de la capăt
Tot nepregătită.
Amânare
Imaginează-ţi că-ntr-o seară
Soarele se va culca de tot
Şi tu va trebui să visezi
În acea ultimă noapte
Toate puzderia de vise
Amânate mereu.
Va trebui să te grăbeşti să visezi
Căderile pe scări cu trepte lipsă
Şi glasurile nepământeşti,
Amestecând durerea insuportabilă
A trădării celorlalţi
Cu propria,abia observata,
Plăcuta trădare.
Va trebui să te grăbeşti să visezi
Sentimente şi întâmplări,
Fiinţe iubite şi crime,
Păsări şi şerpi,
Zboruri,munţi,corăbii,
Adâncuri de mare şi nori,
Tot ce sufletul tău a păstrat
Pentru mai târziu,
Pentru clipa aceea
Atât de incredibilă
Când în sunetele sarcastice ale garnelor
Intrarea se va face,
Împotriva tuturor aşteptărilor,
În ordinea viselor.
Cine merge înainte
Şi nu întoarce capul
S-a părăsit pe sine în urmă;
Cine aleargă
Pentru recorduri,
Pentru trofee,
De spaimă o face
Să nu fie ajuns de el însuşi;
Cine nu-şi spune ţelul
Se teme
Să nu se găsească
Pe sine acolo.
Ca şi cum umbra
N-ar fi chiar balta de întuneric
Scurs prin venele noaste deschise
Din dorinţa de-a înainta.
Şirul
Cuvintele trec stada
Ca şirul de orfani
De la Casa Copilului,
Fiecare cu pumnu-ncleştat
În haina celui din faţă,
Cu singura grijă
De-a nu se pierde
Unul de altul.
Într-o zi
Într-o zi trebuie să vină
Cineva dinspre moarte,
Într-o zi mi se va spune
Cum e mai departe,
Într-o zi mă vor învăţa,sunt sigură,
Cum trebuie să mă port
Pe partea cuvintelor dinspre nord.
Va trebui să înţeleg din vreme
Ce să răspund când o să mă cheme
Şi ce să fac din clipa-n care scapăt
Pentru că nu se poate
Să fiu silită s-o iau de la capăt
Tot nepregătită.
Amânare
Imaginează-ţi că-ntr-o seară
Soarele se va culca de tot
Şi tu va trebui să visezi
În acea ultimă noapte
Toate puzderia de vise
Amânate mereu.
Va trebui să te grăbeşti să visezi
Căderile pe scări cu trepte lipsă
Şi glasurile nepământeşti,
Amestecând durerea insuportabilă
A trădării celorlalţi
Cu propria,abia observata,
Plăcuta trădare.
Va trebui să te grăbeşti să visezi
Sentimente şi întâmplări,
Fiinţe iubite şi crime,
Păsări şi şerpi,
Zboruri,munţi,corăbii,
Adâncuri de mare şi nori,
Tot ce sufletul tău a păstrat
Pentru mai târziu,
Pentru clipa aceea
Atât de incredibilă
Când în sunetele sarcastice ale garnelor
Intrarea se va face,
Împotriva tuturor aşteptărilor,
În ordinea viselor.
joi, 31 iulie 2008
Elena Ştefoi-Poem de dragoste cum o fi
Dialectica se aşează-ntre noi şi brusc îi mai creşte-o cocoaşă.
Hotărât lucru,n-are rost să te-ntreb dacă auzi
ceasurile oraşului urlând după echilibru.Mai bine-ţi sărut
întâmplare cu întâmplare toată săptămâna trecută pentru că
fără un dram de căldură bravelor opţiuni li se ofilesc
obrăjorii.Vorbesc serios,orbul cu podoabe(despre care
credeam că se tot plimbă prin gura mea smulgând
de fiecare dată rădăcini din aceiaşi greşeală) nici nu există
şi tu ai dreptate:prea multe lecturi modifică până la urmă
chiar sensibilitatea retinei.Îmi pare rău dar din când în când
moartea sau neputinţa sau vocea vecinilor îmi înfăşoară
convingerile cu sârmă ghimpată şi stau apoi anotimpuri întregi
să le oblojesc,uitând aproape complet măreţia
bucăţii de pâine câştigată de tine cinstit.Spre binele
binelui nostru promit să-mi răsfăţ ca pe un prunc
simţul realităţii,să-l cântăresc zinic şi să-i arăt
punctele cardinale ale dezordinii,promit să-l răsfăţ
chiar dacă am mărturisit uneori că mă zbat într-o groapă
comună în care nu mai încape niciun singur cuvânt.
Hotărât lucru,n-are rost să te-ntreb dacă auzi
ceasurile oraşului urlând după echilibru.Mai bine-ţi sărut
întâmplare cu întâmplare toată săptămâna trecută pentru că
fără un dram de căldură bravelor opţiuni li se ofilesc
obrăjorii.Vorbesc serios,orbul cu podoabe(despre care
credeam că se tot plimbă prin gura mea smulgând
de fiecare dată rădăcini din aceiaşi greşeală) nici nu există
şi tu ai dreptate:prea multe lecturi modifică până la urmă
chiar sensibilitatea retinei.Îmi pare rău dar din când în când
moartea sau neputinţa sau vocea vecinilor îmi înfăşoară
convingerile cu sârmă ghimpată şi stau apoi anotimpuri întregi
să le oblojesc,uitând aproape complet măreţia
bucăţii de pâine câştigată de tine cinstit.Spre binele
binelui nostru promit să-mi răsfăţ ca pe un prunc
simţul realităţii,să-l cântăresc zinic şi să-i arăt
punctele cardinale ale dezordinii,promit să-l răsfăţ
chiar dacă am mărturisit uneori că mă zbat într-o groapă
comună în care nu mai încape niciun singur cuvânt.
marți, 29 iulie 2008
Mircea Cărtărescu-Levantul(fragmente)
Totul este scriitură,
Totul este doar holon
Lumi turtite-ntreţesură
Ca să facă lumi balon.
În Geneză lumea crapă
Cu troznet de-Apocalips,
Lumi zidite-n lumi se-adapă
Din iluzie,eclips.
Doar poet şi poezie
Conştiinţă şi destin
Existenţa o învie
Şi-o fixează pe deplin.
Tragi realu-n nări,şi vis
Tu expiri,altă natură.
Totul este manuscris,
Totul este scriitură.
Lumea-n infinite trepte
Se afundă-n sus şi-n jos.
E compact în cer,perfect e
Ce-n prăpastie-i poros.
Mii de turnuri Babel şuie
Se-mpletesc în Babilon.
De coboară sau de suie,
Totul este doar holon.
Lumi create lumi creează:
Scriitoru-i personaj
Ce la rându-i se-ntrupează
În prinţese şi în paji.
Pajii-apucă şi ei pana
Moaie-n dragoste şi ură
Şi pe fila lor,bălana,
Lumi turtite-ntreţesură.
Fantezia este zeul
Asimptotic ce-a gândit
Leul ceînghite leul
Ce pe leu l-a înghiţit.
Ce vertij când mintea-ţi cade
În al lumilor plonjon.
Foi în teanc sunt adunate
Ca să facă lumi balon.
Între lumi-doar intervale
Infinit de mari şi mici,
Interstiţii şi canale
De cristal sau de chirpici.
Toate scârţâie,vibrează
Ca un toc sau ca o clapă
Când,ca oul ce-nviază,
Lumea în Geneză crapă.
Cocârjat pe semne care
Stele sânt în altă lume,
Scriitorul ţi se pare
Rege-n ţările de spume.
Dar e şi el o stafie,
Doar de câlţi şi doar de rips,
Şi-auzi pana care scrie
Cu troznet de-Apocalips.
Sus,în vârful largei spire
Nu-i Vreunul ce s-a scris
Singur cu un scris subţire,
Contopind real şi vis?
Sau o literă e doară
Infinita spiră,apă
D-unde seară după seară
Lumi zidite-n lumi s-adapă?
Şi atunci nici fantezie
Nu mai este decât praf...
...El doar s-a salvat din spume,
Din iluzie,eclips.
Din iluzie,eclips.
Lumi zidite-n lumi se-adapă
Cu troznet de-Apocalips,
În Geneză lumea crapă
Ca să facă lumi balon.
Lumi turtite-ntreţesură
Totul este doar holon,
Totul este scriitură.
Totul este doar holon
Lumi turtite-ntreţesură
Ca să facă lumi balon.
În Geneză lumea crapă
Cu troznet de-Apocalips,
Lumi zidite-n lumi se-adapă
Din iluzie,eclips.
Doar poet şi poezie
Conştiinţă şi destin
Existenţa o învie
Şi-o fixează pe deplin.
Tragi realu-n nări,şi vis
Tu expiri,altă natură.
Totul este manuscris,
Totul este scriitură.
Lumea-n infinite trepte
Se afundă-n sus şi-n jos.
E compact în cer,perfect e
Ce-n prăpastie-i poros.
Mii de turnuri Babel şuie
Se-mpletesc în Babilon.
De coboară sau de suie,
Totul este doar holon.
Lumi create lumi creează:
Scriitoru-i personaj
Ce la rându-i se-ntrupează
În prinţese şi în paji.
Pajii-apucă şi ei pana
Moaie-n dragoste şi ură
Şi pe fila lor,bălana,
Lumi turtite-ntreţesură.
Fantezia este zeul
Asimptotic ce-a gândit
Leul ceînghite leul
Ce pe leu l-a înghiţit.
Ce vertij când mintea-ţi cade
În al lumilor plonjon.
Foi în teanc sunt adunate
Ca să facă lumi balon.
Între lumi-doar intervale
Infinit de mari şi mici,
Interstiţii şi canale
De cristal sau de chirpici.
Toate scârţâie,vibrează
Ca un toc sau ca o clapă
Când,ca oul ce-nviază,
Lumea în Geneză crapă.
Cocârjat pe semne care
Stele sânt în altă lume,
Scriitorul ţi se pare
Rege-n ţările de spume.
Dar e şi el o stafie,
Doar de câlţi şi doar de rips,
Şi-auzi pana care scrie
Cu troznet de-Apocalips.
Sus,în vârful largei spire
Nu-i Vreunul ce s-a scris
Singur cu un scris subţire,
Contopind real şi vis?
Sau o literă e doară
Infinita spiră,apă
D-unde seară după seară
Lumi zidite-n lumi s-adapă?
Şi atunci nici fantezie
Nu mai este decât praf...
...El doar s-a salvat din spume,
Din iluzie,eclips.
Din iluzie,eclips.
Lumi zidite-n lumi se-adapă
Cu troznet de-Apocalips,
În Geneză lumea crapă
Ca să facă lumi balon.
Lumi turtite-ntreţesură
Totul este doar holon,
Totul este scriitură.
luni, 14 iulie 2008
Ion minulescu-Povestea mea şi a lor
Mă-ntreb:
Cel care-am fost cândva
Tot eu sunt şi-azi?...
Sau sunt altcineva?...
Confraşii mei-e drept- nu bănuiesc
Că sunt şi morţi rebeli care trăiesc!
Dovadă eu-
Eu,care-am fost ucis
De către cei care,citind ce-am scris,
M-au ponegrit
Şi m-au scuipat,
Apoi cu toţi m-au pastişat...
Iar când n-au mai avut ce-mi face
Mi-au presărat în pat un pumn de ace-
Convinşi c-am să mă-nţep în ele
Şi-am să mor!...
Dar eu le-am dat cu tifla tuturor...:
Şi azi,deşi înmormântat de ei
De viu-
Continui să trăiesc,ba chiar să scriu...
În timp ce criminalii mei confraţi
Trăiesc din semne de-ntrebare
Şi putrezesc nenmormântaţi...
(Contestă cineva genialitatea lui Minulescu?)
Cel care-am fost cândva
Tot eu sunt şi-azi?...
Sau sunt altcineva?...
Confraşii mei-e drept- nu bănuiesc
Că sunt şi morţi rebeli care trăiesc!
Dovadă eu-
Eu,care-am fost ucis
De către cei care,citind ce-am scris,
M-au ponegrit
Şi m-au scuipat,
Apoi cu toţi m-au pastişat...
Iar când n-au mai avut ce-mi face
Mi-au presărat în pat un pumn de ace-
Convinşi c-am să mă-nţep în ele
Şi-am să mor!...
Dar eu le-am dat cu tifla tuturor...:
Şi azi,deşi înmormântat de ei
De viu-
Continui să trăiesc,ba chiar să scriu...
În timp ce criminalii mei confraţi
Trăiesc din semne de-ntrebare
Şi putrezesc nenmormântaţi...
(Contestă cineva genialitatea lui Minulescu?)
duminică, 13 iulie 2008
Ion Minulescu-Romanţa pelerinului
Sunt obosit de drum şi-aş vrea
Să dorm trei nopţi,trei vieţi în şir,
Culcat pe-un aşternut,
Aşa
Cum dorm culcaţi în cimitir
Toţi sfinţii palizi din alatre,
Cu pumnii-ncrucişaţi pe piept.
Din somnul fără deşteptare
Aş vrea să nu mă mai deştept...
Cei ce-au pornit-naintea mea,
Bătătorind poteca lungă,
Şi-au năzuit ce nu era
În rostul vieţii scris s-ajungă,
Cei ce-au pornit,cu mii de ani,
Naintea mea,pe-acelaşi drum,
Au adormit pe sub castani,
Demult
Şi dorm uitaţi şi-acum.
Şi dintre cei porniţi cândva,
Mînaţi-spre aceleaşi înorate
Şi multe zări de-aceeaşi stea.
Un singur pelerin mai bate
La poarta liniştii...
El pare
Că,-ndurerat ca Prometeu,
E mort demult şi ... tot nu moare-
Şi-acest biet pelerin sunt eu!...
Să dorm trei nopţi,trei vieţi în şir,
Culcat pe-un aşternut,
Aşa
Cum dorm culcaţi în cimitir
Toţi sfinţii palizi din alatre,
Cu pumnii-ncrucişaţi pe piept.
Din somnul fără deşteptare
Aş vrea să nu mă mai deştept...
Cei ce-au pornit-naintea mea,
Bătătorind poteca lungă,
Şi-au năzuit ce nu era
În rostul vieţii scris s-ajungă,
Cei ce-au pornit,cu mii de ani,
Naintea mea,pe-acelaşi drum,
Au adormit pe sub castani,
Demult
Şi dorm uitaţi şi-acum.
Şi dintre cei porniţi cândva,
Mînaţi-spre aceleaşi înorate
Şi multe zări de-aceeaşi stea.
Un singur pelerin mai bate
La poarta liniştii...
El pare
Că,-ndurerat ca Prometeu,
E mort demult şi ... tot nu moare-
Şi-acest biet pelerin sunt eu!...
vineri, 11 iulie 2008
Nuşa Ilisie-Tăcerea ca un năvod
Tu ştii cum se prelingea
Ploaia aceea nebunã
Pe fereastra casei mele?
Cã am o singurã fereastrã
În toatã casa!
O fereastrã de jur împrejur.
Tu ştii cum se prelingea
Ploaia aceea nebunã
De jur împrejurul casei mele?
Cu picãturi rotunde
Şi mari
Şi grele!
Cã încercam sã le numar
Şi nu reuşeam
Şi o luam de la capãt
Mereu de la capãt
Pânã când s-a înnoptat
Şi cineva a aruncat
Tãcerea,
Ca un nãvod pe mare.
Ploaia aceea nebunã
Pe fereastra casei mele?
Cã am o singurã fereastrã
În toatã casa!
O fereastrã de jur împrejur.
Tu ştii cum se prelingea
Ploaia aceea nebunã
De jur împrejurul casei mele?
Cu picãturi rotunde
Şi mari
Şi grele!
Cã încercam sã le numar
Şi nu reuşeam
Şi o luam de la capãt
Mereu de la capãt
Pânã când s-a înnoptat
Şi cineva a aruncat
Tãcerea,
Ca un nãvod pe mare.
Nuşa Ilisie-Despărţire
Am ascultat
Cum se chemau pãsãrile
In acea înserare
Fãrã cusur
Şi cum şuşoteau
A dragoste, cãutându-se
Printre frunzişuri.
Aşa cum tu mã cãutai
Printre lucruri,
Când am plecat.
Cum se chemau pãsãrile
In acea înserare
Fãrã cusur
Şi cum şuşoteau
A dragoste, cãutându-se
Printre frunzişuri.
Aşa cum tu mã cãutai
Printre lucruri,
Când am plecat.
Nuşa Ilisie-Cu chipul tău lipit de gene
Ce dimineaţã
Poate fi!
Cu luna dormitând
Pe-o parte
Şi soarele
Privind departe,
Cu-n ochi deschis
Peste câmpii...
Ce dimineata
Poate fi!
Cu chipul tãu
Lipit de gene
Şi cu iubirea
Picurând alene
În ceaşca mea
Cu nostalgii...
Poate fi!
Cu luna dormitând
Pe-o parte
Şi soarele
Privind departe,
Cu-n ochi deschis
Peste câmpii...
Ce dimineata
Poate fi!
Cu chipul tãu
Lipit de gene
Şi cu iubirea
Picurând alene
În ceaşca mea
Cu nostalgii...
sâmbătă, 5 iulie 2008
Ion Minulescu-Romanţa cheii
Cheia ce mi-ai dat asearã -
Cheia de la poarta verde -
Am pierdut-o chiar asearã!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat asearã
Mi-a cãzut din turn,
Pe scarã,
Şi cãzând, mi-a stins lumina.
Cheia ce-am pierdut asearã
Am cãtat-o ;
Dar pe scarã
Era noapte ca şi-afarã -
Noapte ca sub boltuita
Cupolã de mãnãstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânãrile de cearã.
Şi-am rãmas în turnul gotic -
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranţei,
Şi-al Credinţei viitoare...
Şi-am rãmas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.
Şi-au trecut de-asearã clipe,
Şi-au trecut de-asearã ore,
Şi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grãbite,
Ca şi clipele trãite
Pe-albul treptelor sonore.
Şi m-am coborât pe scarã...
Dar pe cea din urmã treaptã
Cheia ce mi-ai dat asearã
Am gãsit-o prefãcutã
Într-o cupã albã, plinã
Cu vin verde de cucutã.
Şi pe cea din urmã treaptã
Am îngenuncheat
Şi-am plâns -
Cãci pe cea din urmã treaptã,
Ca-ntr-o carte înţeleaptã,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptã!...
Cheia de la poarta verde -
Am pierdut-o chiar asearã!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat asearã
Mi-a cãzut din turn,
Pe scarã,
Şi cãzând, mi-a stins lumina.
Cheia ce-am pierdut asearã
Am cãtat-o ;
Dar pe scarã
Era noapte ca şi-afarã -
Noapte ca sub boltuita
Cupolã de mãnãstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânãrile de cearã.
Şi-am rãmas în turnul gotic -
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranţei,
Şi-al Credinţei viitoare...
Şi-am rãmas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.
Şi-au trecut de-asearã clipe,
Şi-au trecut de-asearã ore,
Şi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grãbite,
Ca şi clipele trãite
Pe-albul treptelor sonore.
Şi m-am coborât pe scarã...
Dar pe cea din urmã treaptã
Cheia ce mi-ai dat asearã
Am gãsit-o prefãcutã
Într-o cupã albã, plinã
Cu vin verde de cucutã.
Şi pe cea din urmã treaptã
Am îngenuncheat
Şi-am plâns -
Cãci pe cea din urmã treaptã,
Ca-ntr-o carte înţeleaptã,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptã!...
Lucian Blaga-Legenda
Strălucitoare-n poarta raiului
sta Eva.
Privea cum ranele amurgului se vindecau pe bolţi
şi visătoare
muşca din mărul,
ce i l-a-ntins ispita şarpelui.
Fără de veste
un sâmbure-i ajunse între dinţidin fructul blestemat.
Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt,
iar sâmburele se pierdu-n ţărână,unde încolţi.
Un măr crescu acolo-şi alţii îl urmară
prin lungul şir de veacuri.
Şi trunchiul aspru şi vânjos al unuia din ei
a fost acela
din care fariseii meşteri
ciopliră crucea lui Iisus.
Oh sâmburele negru aruncat în vânt
de dinţii albi ai Evei.
sta Eva.
Privea cum ranele amurgului se vindecau pe bolţi
şi visătoare
muşca din mărul,
ce i l-a-ntins ispita şarpelui.
Fără de veste
un sâmbure-i ajunse între dinţidin fructul blestemat.
Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt,
iar sâmburele se pierdu-n ţărână,unde încolţi.
Un măr crescu acolo-şi alţii îl urmară
prin lungul şir de veacuri.
Şi trunchiul aspru şi vânjos al unuia din ei
a fost acela
din care fariseii meşteri
ciopliră crucea lui Iisus.
Oh sâmburele negru aruncat în vânt
de dinţii albi ai Evei.
marți, 1 iulie 2008
Lucian Blaga-Lumina Raiului
Spre soare rîd!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creeri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s păgân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atîta rîs făr de căldura răului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfînto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul
- lumina?-Ştiu:îl luminează iadul
cu flăcările lui!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creeri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s păgân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atîta rîs făr de căldura răului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfînto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul
- lumina?-Ştiu:îl luminează iadul
cu flăcările lui!
Lucian Blaga-La mare
Viţe roşii
viţe verzi sugrumă casele-n lăstrai sălbatici
şi vânjoşi-asemenea unor polipi ce-şi
strâng în braţe prada.
Soarele în răsărit - de sânge-şi spală-n mare
lăncile, cu care a ucis în goană noaptea
ca pe-o fiară.
Eu
stau pe ţărm şi-sufletul mi-e dus de-acasă.
S-a pierdut pe-p cărăruie-n nesfârşit şi nu-şi găseşte
drumul înapoi.
viţe verzi sugrumă casele-n lăstrai sălbatici
şi vânjoşi-asemenea unor polipi ce-şi
strâng în braţe prada.
Soarele în răsărit - de sânge-şi spală-n mare
lăncile, cu care a ucis în goană noaptea
ca pe-o fiară.
Eu
stau pe ţărm şi-sufletul mi-e dus de-acasă.
S-a pierdut pe-p cărăruie-n nesfârşit şi nu-şi găseşte
drumul înapoi.
vineri, 6 iunie 2008
Stelian Filip
Întuneric şi lumină
Unii nu văd
Lumina
Ce radiază
Din capetele altora,
Pentru că
În creierul lor
(Inutil
Obiect
Sferic)
Există
Prea mult
...Întuneric!
Înzestrare
De câte ori
Aud
Prin lumea
Muzicală,
Că cineva
Este înzestrat
Cu ureche
Absolută,
Mă gândesc
Înfricoşat,
Întotdeauna,
Că Beethoven
Nu auzea
Cu nici una!
Albinelor,
Viespilor,
A ţânţarilor,
Viperelor
Mă tem că
Pot să mor,
Ci de
Unii oameni
Care au
În vârful limbii
Mult mai mult
Venin
Decât
Greutatea lor!
Sociologică
Unii nu văd
Lumina
Ce radiază
Din capetele altora,
Pentru că
În creierul lor
(Inutil
Obiect
Sferic)
Există
Prea mult
...Întuneric!
Înzestrare
De câte ori
Aud
Prin lumea
Muzicală,
Că cineva
Este înzestrat
Cu ureche
Absolută,
Mă gândesc
Înfricoşat,
Întotdeauna,
Că Beethoven
Nu auzea
Cu nici una!
Motiv de mulţumire
Am descoperit,
În casa
Unui amic,
Una din
Cărţile mele
(Cu autograf!),
Pusă pe
Oala
Cu lapte,
Şi i-am mulţumit,
Din suflet,
Că n-a pus-o
Pe oala
De noapte!
Handicap maxim
Sunt mulţi
Handicapaţi
Pe lumea asta:
Unul. N-aude,
Altul nu vorbeşite,
Unul nu vede,
Altuia
Nu-i merge ţeasta,
Altul n-are
O mână,
Altul
Un picior,
Dar cel mai
De plâns
Este omul
Care
Nu are
Umor!
Teama
Nu de veninulAlbinelor,
Viespilor,
A ţânţarilor,
Viperelor
Mă tem că
Pot să mor,
Ci de
Unii oameni
Care au
În vârful limbii
Mult mai mult
Venin
Decât
Greutatea lor!
Sociologică
Adevăraţii sociologi
Ar trebui
Să tragă concluzii
Despre bunăstarea oamenilor
Nu după
Cifrele statistice
Referitoare
La cât produc,
Cât câşitigă
Sau cât şii ce consumă, ci după tonul
Cu care răspund
La întrebarea:
“Ce mai faci?”
Despre ură
Cel care
Te urăşite
E-n stare
Să-ţi spună
Că ai
O inimă
De piatră,
Colţuroasă,
Chiar dacă
Ştie că
Este vorba
De o piatră
Preţioasă!
Cutia cu râme
Un pescar
Stătea
Pe malul apei
Şi gândea:
- Mi se pare
Că este
O mare
Asemănare
Între cutia mea
Cu râme
Şi organul gânditor
Al unor
Poeţi modernişiti:
La fel de-ncâlcite
Sunt şii ideile
În ţestele lor!
marți, 3 iunie 2008
Czeslav Milosz
Ars poetica
Mereu am tânjit după o formă mai cuprinzătoare-
nici prea mult poezie,nici prea mult proză,
ce ne-am îngădui să înţelegem,fără a-i expune
pe autor sau cititor la gânduri de ordin superior.
În esenţa poeziei există ceva indecent-
tresare din noi ceva ce nu ştiam că există
şi clipim din ochi de parcă un tigru,
sărind din noi în lumină,şi-ar bate cu coada coastele.
Pe drept se spune deci că poezia o dictează Daimonion,
iar de se exagerează,se exagerează crezându-l un înger.
E greu de înţeles sorgintea orgoliului poeţilor,
dacă ades li-i ruşine că li se vede slăbiciunea.
Ce înţelept s-ar vrea stăpânit de demonii care
să se simtă în ei ca la el acasă,vorbind alte limbi,
şi nemulţumiţi că i-au furat gura şi mâinile,
ar vrea,pentru răsfăţul lor,să-i schimbe şi destinul?
Cum astăzi e la mare preţ morbiditatea,
cineva ar putea crede că-mi arde de glumă
sau că am descoperit o nouă modalitate
de a lăuda arta prin ironie.
Au fost vremi când se citeau doar cărţi înţelepte,
ce ne ajutau să ne suportăm durerea şi nefericirea,dar acest fapt nu este aidoma cu răsfoirea
a mii de cărţi provenite direct din clinica de psihiatrie.
Şi doar lumea e altfel decât ni se pare nouă că este,
iar noi suntem altfel decât cei din aiurările noastre.
Oamenii abordează o onestitate lipsită de ostentaţie,
câştigându-şi astfel preţuirea rudelor şi vecinilor.
Mereu am tânjit după o formă mai cuprinzătoare-
nici prea mult poezie,nici prea mult proză,
ce ne-am îngădui să înţelegem,fără a-i expune
pe autor sau cititor la gânduri de ordin superior.
În esenţa poeziei există ceva indecent-
tresare din noi ceva ce nu ştiam că există
şi clipim din ochi de parcă un tigru,
sărind din noi în lumină,şi-ar bate cu coada coastele.
Pe drept se spune deci că poezia o dictează Daimonion,
iar de se exagerează,se exagerează crezându-l un înger.
E greu de înţeles sorgintea orgoliului poeţilor,
dacă ades li-i ruşine că li se vede slăbiciunea.
Ce înţelept s-ar vrea stăpânit de demonii care
să se simtă în ei ca la el acasă,vorbind alte limbi,
şi nemulţumiţi că i-au furat gura şi mâinile,
ar vrea,pentru răsfăţul lor,să-i schimbe şi destinul?
Cum astăzi e la mare preţ morbiditatea,
cineva ar putea crede că-mi arde de glumă
sau că am descoperit o nouă modalitate
de a lăuda arta prin ironie.
Au fost vremi când se citeau doar cărţi înţelepte,
ce ne ajutau să ne suportăm durerea şi nefericirea,dar acest fapt nu este aidoma cu răsfoirea
a mii de cărţi provenite direct din clinica de psihiatrie.
Şi doar lumea e altfel decât ni se pare nouă că este,
iar noi suntem altfel decât cei din aiurările noastre.
Oamenii abordează o onestitate lipsită de ostentaţie,
câştigându-şi astfel preţuirea rudelor şi vecinilor.
sâmbătă, 24 mai 2008
Charles Baudelaire
HEAVTONTIMORUMENOSUL
Te voi lovi fără mânie,
Şi ură,ca un măcelar,
Ca Moise în dur calcar,
Şi din pleoapa ta pustie,
Pentru Sahara mea de foc,
Ţâşni-va apa suferinţii!
Voi da corabia dorinţii
Pe-al lacrimilor tale scoc,
Să iasă-n zarea diafană,
Iar inima,ce în venin
Mi-o umple dragul tău suspin,
Răsune ca o darabană!
Nu-s eu acordul fals,nu eu
Insult divina simfonie
Când nesătula Ironie,
Muşcând,mă scutură din greu?
Prin glasul meu ea se repede!
Otrava-i neagră-n sânge-o am!
Eu sunt oglindă,eu sunt geam,
În care scorpia se vede!
Eu sunt şi rană şi cuţit!
Eu sunt şi palma şi obrazul!
Eu sunt securea şi gurmazul!
Eu sunt călău,eu osândit!
Vampir îmi sunt şi propriu gâde.
-Un ins din marii părăsiţi
La râsul veşnic osândiţi,
Când el nu poate nici surâde!
Te voi lovi fără mânie,
Şi ură,ca un măcelar,
Ca Moise în dur calcar,
Şi din pleoapa ta pustie,
Pentru Sahara mea de foc,
Ţâşni-va apa suferinţii!
Voi da corabia dorinţii
Pe-al lacrimilor tale scoc,
Să iasă-n zarea diafană,
Iar inima,ce în venin
Mi-o umple dragul tău suspin,
Răsune ca o darabană!
Nu-s eu acordul fals,nu eu
Insult divina simfonie
Când nesătula Ironie,
Muşcând,mă scutură din greu?
Prin glasul meu ea se repede!
Otrava-i neagră-n sânge-o am!
Eu sunt oglindă,eu sunt geam,
În care scorpia se vede!
Eu sunt şi rană şi cuţit!
Eu sunt şi palma şi obrazul!
Eu sunt securea şi gurmazul!
Eu sunt călău,eu osândit!
Vampir îmi sunt şi propriu gâde.
-Un ins din marii părăsiţi
La râsul veşnic osândiţi,
Când el nu poate nici surâde!
vineri, 23 mai 2008
Emile Verhaeren
Cerşetorii
În zilele când iarna-ngheaţă
Grădini şi burguri,când,prea pline,
Mizeriile citadine
Ies în câmpia fără viaţă,
Ieşiţi din minţi par cerşetorii.
Sfârşiţi de noapte îi prind zorii
În fundăturile de drum,
Cu pâinea înmuiată-n ploaie
Şi şapca înnegrită-n fum;
Boltitul spate li se-ndoaie
Şi plictisiţi pornesc la drum.
Înspre amiază-şi fac siesta
În şanţ pe-a frunzelor covoară,
Şi-aşa-s sătui de traiu-acesta,
De mâna-ntinsă ca să ceară,
Că seara-n solitare case
Trec pragul ca jefuitorii
Şi-apar în zdrenţe luminoase,
Când uşa-şi scârţâie fiorii.
Ieşiţi din minţi par cerşetorii.
Ei se tot duc prin aspra fire
Şi prin sterilul peisaj
Ce se răsfrânge în privire,
Că şi în triştii lor obraji.
Îi chinuieşte drumeţia
Şi cum îşi plimbă zdrenţăria
În miez de vară-înspăimântă
În ramuri pasărea ce cântă...
Iar azi,când răzvrătit pe viată,
Decembre,crudul zbir al sorţii
Străbate lutul şi îngheaţă
În ţintirime
Morţii,
La portă trista calicime
Înşiră ceata-i cu asprime,
La rând,posomorâtă,dreapă,
Ca un şireag de cruci ce-aşteaptă.
Ieşiţi din minţi par cerşetorii.
Cu spatele ce li se-îndoaie,
Cu şapca înnegrită-n fum,
Ei fac de strajă-n vânt şi ploaie
Pe la răscrucile de drum.
Iar mersul monoton îi stoarce,
Când pasul pleacă şi se-ntoarce,
Neobosit,din zări în zări,
Bătând aceleaşi vechi cărări.
Ei umblă strâmbi,neputincioşi,
Împovăraţi,de cârje roşi,
Iar cârjele pornite-n tropot
Bat al mizeriilor clopot,
Ce sună noaptea pe pământ.
Stigmatizaţii îndurării
Şi-ai milei cerşetorii sunt.
Îi ard fiorii ruinării,
Ce,strecurându-se în trup,
De suflet dând,din suflet rup.
Când bate-n fine ceasul lor
Şi,hămesiţi,în sete,mor,
Şi-ntr-un adânc de groapă,
Cum cade înserarea,
O mână îi îngroapă-
Disperarea,
În care mii de veacuri,pe ea trecând,au scris,
S-aprinde şi luceşte în ochiul lor deschis.
Iar cei ce-n grabă se opresc,
După ce munca-îşi isprăvesc
Şi îi aruncă-n gropniţa adâncă,
Se tem să vadă faţa care
O veşnică ameninţare
Mai ţine sub pleoapă,încă.
În zilele când iarna-ngheaţă
Grădini şi burguri,când,prea pline,
Mizeriile citadine
Ies în câmpia fără viaţă,
Ieşiţi din minţi par cerşetorii.
Sfârşiţi de noapte îi prind zorii
În fundăturile de drum,
Cu pâinea înmuiată-n ploaie
Şi şapca înnegrită-n fum;
Boltitul spate li se-ndoaie
Şi plictisiţi pornesc la drum.
Înspre amiază-şi fac siesta
În şanţ pe-a frunzelor covoară,
Şi-aşa-s sătui de traiu-acesta,
De mâna-ntinsă ca să ceară,
Că seara-n solitare case
Trec pragul ca jefuitorii
Şi-apar în zdrenţe luminoase,
Când uşa-şi scârţâie fiorii.
Ieşiţi din minţi par cerşetorii.
Ei se tot duc prin aspra fire
Şi prin sterilul peisaj
Ce se răsfrânge în privire,
Că şi în triştii lor obraji.
Îi chinuieşte drumeţia
Şi cum îşi plimbă zdrenţăria
În miez de vară-înspăimântă
În ramuri pasărea ce cântă...
Iar azi,când răzvrătit pe viată,
Decembre,crudul zbir al sorţii
Străbate lutul şi îngheaţă
În ţintirime
Morţii,
La portă trista calicime
Înşiră ceata-i cu asprime,
La rând,posomorâtă,dreapă,
Ca un şireag de cruci ce-aşteaptă.
Ieşiţi din minţi par cerşetorii.
Cu spatele ce li se-îndoaie,
Cu şapca înnegrită-n fum,
Ei fac de strajă-n vânt şi ploaie
Pe la răscrucile de drum.
Iar mersul monoton îi stoarce,
Când pasul pleacă şi se-ntoarce,
Neobosit,din zări în zări,
Bătând aceleaşi vechi cărări.
Ei umblă strâmbi,neputincioşi,
Împovăraţi,de cârje roşi,
Iar cârjele pornite-n tropot
Bat al mizeriilor clopot,
Ce sună noaptea pe pământ.
Stigmatizaţii îndurării
Şi-ai milei cerşetorii sunt.
Îi ard fiorii ruinării,
Ce,strecurându-se în trup,
De suflet dând,din suflet rup.
Când bate-n fine ceasul lor
Şi,hămesiţi,în sete,mor,
Şi-ntr-un adânc de groapă,
Cum cade înserarea,
O mână îi îngroapă-
Disperarea,
În care mii de veacuri,pe ea trecând,au scris,
S-aprinde şi luceşte în ochiul lor deschis.
Iar cei ce-n grabă se opresc,
După ce munca-îşi isprăvesc
Şi îi aruncă-n gropniţa adâncă,
Se tem să vadă faţa care
O veşnică ameninţare
Mai ţine sub pleoapă,încă.
duminică, 18 mai 2008
Paul Verlaine
Drumul meu
A cârciumelor larmă,gunoaiele pe stradă,
Castanii morţi ce-şi lasă frunzişul să le cadă;
Tramcare zgomotoase se-mproşcă-n drum cu tină,
Şi între patru roate abia pot să se ţină,
Holbându-şi ochii roşii şi verzi în fapt de sară:
Dezmoşteniţi ceţalene spre cluburi se strecoară,
Fumând fuduli sub nasul agenţilor de pază;
Ploioase şandramale;cladiri ce lăcrimează,
Canaluri protopite,drum fărâmat de cai-
Ah,şi aceasta-i calea pe care merg spre rai!
Nu este-aşa?
Nu este-aşa că-n ciuda acelor proşti şi răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi atare mândri şi buni în veci cu ei?
Nu este-aşa că-n tihnă şi plini de voioşie
Urma-vom calea dreaptă ce steaua ne-o arată,
Nepăsători de cine ne vede ori ne ştie?
Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată,
A noastre două inimi cânta-vor in iubire,
Cum cântă noaptea două privighetori deodată.
Iar lumea,de-o fi bună cu noi,ori cu-ndârjire,
Puţin o să ne pese.De-ar fi să ne sfâşie,
Nici dragoste,nici ură,nimic n-o să ne mire.
Legaţi de cea mai scumpă şi trainică frăţie,
Ca într-o za vrăjită noi vom păşi-n lumină,
Iar teama de nimica atunci n-o să ne fie.
Ci fără nici o grijă de valul ce-o să vină,
Eu mâna mea voi pune-o duios în mâna ta,
Şi-om merge-aşa nainte,cu inima senină
A celor ce s-adora deoparte,nu-i aşa?
În surdină
Liniştiţi în adumbrirea
Ce din ramuri se desface
Dragostea să ne-o pătrundem
De-o aşa adâncă pace.
Ca-ntr-un vis frumos şi tainic
Duşi să ne topim cu-ncetul
În melancolia vagă
Ce-o împrăştie brădetul.
Ţine-ţi braţele în cruce,
Ochii-nchişi pe jumătate
Şi din inimă ţi-alungă
Orice dor într-însa bate.
Să ne-adoarmă ca-ntr-un leagăn
Adierile uşoare
Care trec şi mişcă-n tremur
Iarba arselor răzoare.
Iară când dintre stejarii
Negri va cădea-nserarea,
Glas al deznădejdii noastre
Va cânta privighetoarea.
Înţelepciune
I
Ascultă cântecul meu dulce:
Spre-a-ţi place,plânge-ncetişor!
E lin ca apele-n izvor,
Când vin pe verzi muschi să se culce!
Ştii bine vocea(Ţi-a fos dragă?)
Dar azi e-o şoaptă care piere,
Cum este văduva-n durere
Şi totuşi cu mândria-ntreagă,
Ce-n voalul cuprinzându-i părul,
Mişcând sub briza toamnei unde,
Arată lumii şi ascunde,
Ca pe un astru,adevărul.
Iar vocea care-o ştii,îţi spune
Că bunatatea-i totu-n viaţă,
Că ora morţii,când ne-ngheaţă,
Invidii,duşmănii răpune.
Şi mai şopteşte vocea blândă,
De-al simplităţii rar tezaur
Şi despre nunţile de aur,
Şi pacea tandră făr' izbândă.
Primeşte glasul ce insistă
În purul lui epitalam.
Un dar mai bun în suflet n-am,
Să schimbe inima cea tristă.
În pace,sufletul meu simte,
Mâhnita inimii povară...
Morala lui e-atât de clară!
Ascultă cântecul cuminte!
În codru
Sunt unii slabi de înger sau necercaţi de viaţă
Pe care codru-i cheamă la dânsul ca vrăjiţi,
Miresme dulci i-alintă;-aceia-s fericiţi:
Dar mistice fioruri pe alţii îi îngheată.
Sunt fericiţi aceia!Dar eu ce-n suflet port
O neagră remuşcare ce-alungă ai mei paşi
Eu tremur în pădure ca şi un ucigaş
Care s-ar teme-n cale că nu-ntâlneasc-un mort.
Când trec sub aste ramuri ce joacă şi s-afundă
În bloţi sub care vicinic domneşte-o neagră pace
Şi-o noapte şi mai neagră-eu nu ştiu cum se face
Că mă cuprinde-o spaimă nebună şi profundă.
Dar mai cu seamă vara:roşaţa din apus
S-amestecă prin neguri şi-albastrul de preschimbă
Atunci în foc şi-n sânge-şi-a clopotului limbă
Răsună ca un plânset tot mai aproape-adus.
Cald se ridică vântul şi creşte greu încoace
Ca un duh rău ce trece şi vine înapoi,
Nelinişteşte-o clipă stejarii mari-apoi,
Plutind ca o miasmă,în aer se desface.
E noapte-acum şi-i ceasul când îţi dedeau fior
Poveştile buncii.Izvoarele-ntre ele
Se sfătuiesc prin tufe,ca făcători de rele
Ce stau şi pun în cale în umbră vreun omor.
A cârciumelor larmă,gunoaiele pe stradă,
Castanii morţi ce-şi lasă frunzişul să le cadă;
Tramcare zgomotoase se-mproşcă-n drum cu tină,
Şi între patru roate abia pot să se ţină,
Holbându-şi ochii roşii şi verzi în fapt de sară:
Dezmoşteniţi ceţalene spre cluburi se strecoară,
Fumând fuduli sub nasul agenţilor de pază;
Ploioase şandramale;cladiri ce lăcrimează,
Canaluri protopite,drum fărâmat de cai-
Ah,şi aceasta-i calea pe care merg spre rai!
Nu este-aşa?
Nu este-aşa că-n ciuda acelor proşti şi răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi atare mândri şi buni în veci cu ei?
Nu este-aşa că-n tihnă şi plini de voioşie
Urma-vom calea dreaptă ce steaua ne-o arată,
Nepăsători de cine ne vede ori ne ştie?
Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată,
A noastre două inimi cânta-vor in iubire,
Cum cântă noaptea două privighetori deodată.
Iar lumea,de-o fi bună cu noi,ori cu-ndârjire,
Puţin o să ne pese.De-ar fi să ne sfâşie,
Nici dragoste,nici ură,nimic n-o să ne mire.
Legaţi de cea mai scumpă şi trainică frăţie,
Ca într-o za vrăjită noi vom păşi-n lumină,
Iar teama de nimica atunci n-o să ne fie.
Ci fără nici o grijă de valul ce-o să vină,
Eu mâna mea voi pune-o duios în mâna ta,
Şi-om merge-aşa nainte,cu inima senină
A celor ce s-adora deoparte,nu-i aşa?
În surdină
Liniştiţi în adumbrirea
Ce din ramuri se desface
Dragostea să ne-o pătrundem
De-o aşa adâncă pace.
Ca-ntr-un vis frumos şi tainic
Duşi să ne topim cu-ncetul
În melancolia vagă
Ce-o împrăştie brădetul.
Ţine-ţi braţele în cruce,
Ochii-nchişi pe jumătate
Şi din inimă ţi-alungă
Orice dor într-însa bate.
Să ne-adoarmă ca-ntr-un leagăn
Adierile uşoare
Care trec şi mişcă-n tremur
Iarba arselor răzoare.
Iară când dintre stejarii
Negri va cădea-nserarea,
Glas al deznădejdii noastre
Va cânta privighetoarea.
Înţelepciune
I
Ascultă cântecul meu dulce:
Spre-a-ţi place,plânge-ncetişor!
E lin ca apele-n izvor,
Când vin pe verzi muschi să se culce!
Ştii bine vocea(Ţi-a fos dragă?)
Dar azi e-o şoaptă care piere,
Cum este văduva-n durere
Şi totuşi cu mândria-ntreagă,
Ce-n voalul cuprinzându-i părul,
Mişcând sub briza toamnei unde,
Arată lumii şi ascunde,
Ca pe un astru,adevărul.
Iar vocea care-o ştii,îţi spune
Că bunatatea-i totu-n viaţă,
Că ora morţii,când ne-ngheaţă,
Invidii,duşmănii răpune.
Şi mai şopteşte vocea blândă,
De-al simplităţii rar tezaur
Şi despre nunţile de aur,
Şi pacea tandră făr' izbândă.
Primeşte glasul ce insistă
În purul lui epitalam.
Un dar mai bun în suflet n-am,
Să schimbe inima cea tristă.
În pace,sufletul meu simte,
Mâhnita inimii povară...
Morala lui e-atât de clară!
Ascultă cântecul cuminte!
În codru
Sunt unii slabi de înger sau necercaţi de viaţă
Pe care codru-i cheamă la dânsul ca vrăjiţi,
Miresme dulci i-alintă;-aceia-s fericiţi:
Dar mistice fioruri pe alţii îi îngheată.
Sunt fericiţi aceia!Dar eu ce-n suflet port
O neagră remuşcare ce-alungă ai mei paşi
Eu tremur în pădure ca şi un ucigaş
Care s-ar teme-n cale că nu-ntâlneasc-un mort.
Când trec sub aste ramuri ce joacă şi s-afundă
În bloţi sub care vicinic domneşte-o neagră pace
Şi-o noapte şi mai neagră-eu nu ştiu cum se face
Că mă cuprinde-o spaimă nebună şi profundă.
Dar mai cu seamă vara:roşaţa din apus
S-amestecă prin neguri şi-albastrul de preschimbă
Atunci în foc şi-n sânge-şi-a clopotului limbă
Răsună ca un plânset tot mai aproape-adus.
Cald se ridică vântul şi creşte greu încoace
Ca un duh rău ce trece şi vine înapoi,
Nelinişteşte-o clipă stejarii mari-apoi,
Plutind ca o miasmă,în aer se desface.
E noapte-acum şi-i ceasul când îţi dedeau fior
Poveştile buncii.Izvoarele-ntre ele
Se sfătuiesc prin tufe,ca făcători de rele
Ce stau şi pun în cale în umbră vreun omor.
sâmbătă, 10 mai 2008
Vasile Nicolescu-Cei doi stejari(Van Goyen)
Ca să înduplece trăznetul câte poveşti n-or fi înşirat ei, câte vrăji n-or fi făcut ei norilor, câte păsări n-or fi lăsat să-şi întemeieze cuibul în sufletul lor, câte uscăciuni,câte arşiţi n-or fi îndurat-sclavi ai neantului- câte noiane de frunze n-or fi trimis ei mesageri în toate părţile, câte ferestre or fi văzut ei aprinzându-se,câte case scufundate in beznă, câte coroane şi-au schimbat ei privind zădărnicia, câţi dezertori şi pungaşi,samsari,milogi prefăcuţi, drumeţi fără merinde, orbi târându-şi sabotii, care s-au aciuat de grindini, câţi nori,doamne,câţi nori au văzut sfâşiindu-se în înalt, şi câţi oameni au vazut sfâşiindu-se aici,pe pămînt, cât soare i-a pârjolit şi câtă durere, câtă singurătate a lăsat să-i strivească şi câte şi mai câte au făcut ca să înduplece trăznetul!
Vasile Nicolescu-Portretul artistului rîzînd(Rembrandt)
Iată şi clipa când după deznădejde şi înaintea deznădejdii, după naufragiu şi înaintea naufragiului exact la jumatatea drumului dintre două pumnale ameninţând la cele două capete alea aceluiaşi culoar exact în clipa când călăul îşi dă năduşit cagula-ntr-o parte şi îşi îndeasă pe chip masca martirului, exact în clipele când zgomotele de tobă decapitează aluziv frunzele şi-ţi pregătesc un sfârşit pe cinste, tocmai atunci te inundă rîsul, rîsul groparului nebun care-şi descoperă fiica-n sicriu, rîsul soldatului într-un biuvac ospătând cu generalii alături, rîsul suspendat al celui care vede pentru prima oară marea, rîsul celui care îşi spune:"fie ce-o fi,nu contează!" şi mai trage o duşcă pe gât, rîsul talazului îmbracând ţărmul în spume, drojdie a oceanului,drojdie a timpului, rîsul celui care spune în zeflemea: "Lasă-te,domnule de şotii, nu vezi că nu se poate?"
Vasile Nicolescu-Scaunul cu lumânare(Van Gogh)
Ca să nu te îndoieşti niciodată de umbră
am pus flacăra,
ca să nu te îndoieşti niciodată de flacară
am pus absenţa,
ca să nu te îndoieşti niciodată de puterea focului
am pus acest sceptru de ceară,
ca să nu te îndoieşti niciodată de singurătate
am pus această lumină,
ca să nu te îndoieşti niciodată.
*din volumul "Salonul olandez"
Mi-a plăcut foarte tare ideea de poezie inspirată de pictură:) Din păcate,nu am reuşit să gasesc pe net toate tablourile "descrise" de V.Nicolescu,pentru a-mi face o oarecare idee...
joi, 8 mai 2008
Vasile Nicolescu
Alb sfâşiat
E-atâta depărtare între noi.Parcă o mare
se cască goală-n spaţii surpîndu-le-n fărâme
cu ibişi fără vârstă şi capete de fiare,
cu ţărmi de sarcofage şi putrede parâme.
E-atâta depărtare între noi!Transfiguată
numai zăpada pune uşoare punţi de spumă
paşilor tăi de aer prin zarea zbuciumată
cînd clipa se strecoară prin seară ca o pumă.
E-atâta depărtare între noi!De-ar fi să ardă
un viscol toată zarea,un viscol să ne piardă!
Geneza
La sfârşitul fiecărui cuvânt
începe marea tăcere,
turnul timpului se înclină
inima lucrurilor nu se mai aude,
începe marea tăcere,
deşertul fără umbre,
nisipul plictiselii
prin care foşgăie
scorpionii uitării,
începe abisul,
spaima şi golul dintre lucruri.
Unde eşti,tu,
să-mi pârguieşti smochinii,
cu funda curucbeului să-nnozi
tainele lumii?
Goana
În goana trenului
nicio stare de graţie,
totul aleargă
înapoi,
totul se întoarce
în sine,
ca o cădere,
ca o rupere
ca o izgonire
din rai.
Doar traversele rîmân neclintite,
coaste-ale pămîntului
mîncat de veşnicie.
Avatar
Pot să-mi închipui orice:pulsul cutremurelor,
toate cele şapte,sau câte mai sunt,minuni ale lumii,
zborul zarului care aduce noroc,
traiectoria glontelui care nu prevesteşte
nicio bucurie.
Dacă vreau,pot să-mi închipăui sunetele când se nasc-
poate fi vreo minune mai mare?-şi cum se iveşte
contrapunctul mai mult decât necesitatea.
înainte ca toate să intre
în agonia tăcerii.
Pot să-mi închipui orice:reîncarnarile succesive ale lucrurilor;
pot să-mi închipui orice:cum te urmează herminele
şi cum caluşeii persani ies din cadru şi fug
în cavalcadă mai iuţi decât valurile;
pot să-mi închipui orice,dar nu pot să-mi închipui aceste avataruri
care taie respiraţia lucrurilor,nervii,iluzia de-a fi,
aceste bruşti treceri
de la zi la noapte,
de la noapte la moarte
cînd toate rămân mai deparet
aşa cum sunt:cutremurele cutremure,
minunile-minuni.
zarul-zar iar glontele tot glonte.
E-atâta depărtare între noi.Parcă o mare
se cască goală-n spaţii surpîndu-le-n fărâme
cu ibişi fără vârstă şi capete de fiare,
cu ţărmi de sarcofage şi putrede parâme.
E-atâta depărtare între noi!Transfiguată
numai zăpada pune uşoare punţi de spumă
paşilor tăi de aer prin zarea zbuciumată
cînd clipa se strecoară prin seară ca o pumă.
E-atâta depărtare între noi!De-ar fi să ardă
un viscol toată zarea,un viscol să ne piardă!
Geneza
La sfârşitul fiecărui cuvânt
începe marea tăcere,
turnul timpului se înclină
inima lucrurilor nu se mai aude,
începe marea tăcere,
deşertul fără umbre,
nisipul plictiselii
prin care foşgăie
scorpionii uitării,
începe abisul,
spaima şi golul dintre lucruri.
Unde eşti,tu,
să-mi pârguieşti smochinii,
cu funda curucbeului să-nnozi
tainele lumii?
Goana
În goana trenului
nicio stare de graţie,
totul aleargă
înapoi,
totul se întoarce
în sine,
ca o cădere,
ca o rupere
ca o izgonire
din rai.
Doar traversele rîmân neclintite,
coaste-ale pămîntului
mîncat de veşnicie.
Avatar
Pot să-mi închipui orice:pulsul cutremurelor,
toate cele şapte,sau câte mai sunt,minuni ale lumii,
zborul zarului care aduce noroc,
traiectoria glontelui care nu prevesteşte
nicio bucurie.
Dacă vreau,pot să-mi închipăui sunetele când se nasc-
poate fi vreo minune mai mare?-şi cum se iveşte
contrapunctul mai mult decât necesitatea.
înainte ca toate să intre
în agonia tăcerii.
Pot să-mi închipui orice:reîncarnarile succesive ale lucrurilor;
pot să-mi închipui orice:cum te urmează herminele
şi cum caluşeii persani ies din cadru şi fug
în cavalcadă mai iuţi decât valurile;
pot să-mi închipui orice,dar nu pot să-mi închipui aceste avataruri
care taie respiraţia lucrurilor,nervii,iluzia de-a fi,
aceste bruşti treceri
de la zi la noapte,
de la noapte la moarte
cînd toate rămân mai deparet
aşa cum sunt:cutremurele cutremure,
minunile-minuni.
zarul-zar iar glontele tot glonte.
marți, 29 aprilie 2008
Alexandru Macedonski
Porunci Verlainiane
Cu femeia fii barbat,
Însă nu şi-amorezat:
Cine inima-şi păstrează
Nu oftează.
Cupa umpleţi-o cu vin
Şi îmbată-te deplin:
Numai cine aiurează
Nu oftează.
Facă lumea orice vrea,
Nu zvoni că este rea:
Cine gândul nu-si trădează
Nu oftează.
Noaptea de februarie
Cu femeia fii barbat,
Însă nu şi-amorezat:
Cine inima-şi păstrează
Nu oftează.
Cupa umpleţi-o cu vin
Şi îmbată-te deplin:
Numai cine aiurează
Nu oftează.
Facă lumea orice vrea,
Nu zvoni că este rea:
Cine gândul nu-si trădează
Nu oftează.
Noaptea de februarie
I
Mi s-a părut întotdeauna un ce scârbos şi crud
Ca după-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud
Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate
Nenorocitele fiinţe ce se numesc: prostituate.
Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare
Să uiţi că mumă ţi-e femeia şi că în pântec te-a purtat,
Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare
Precum se pune un stigmat.
Şi câtă osebire este între amor şi infamie,
Între cădere şi cădere, sau sărutări, şi sărutări...
De-o parte, tainică plăcere ce se-nfăşoară-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.
O! şi cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite
Care nu pot ca să aibă nici voinţă de-un minut,
Cu blestemele pe buze de-alte buze-năbuşite,
Cu palpite pentru-oricine — cunoscut — necunoscut;
Seara este-o îngrozire pentru unele din ele,
Nededate încă bine cu mârşavul povârniş;
Altele, mai decăzute, mai deprinse, sau mai rele,
Râd de cele care-au lacrimi sub al genelor umbriş...
Lacrimi?... Nu mai ştiu să plângă de o vreme-ndelungată...
Lacrimi?... Au vărsat destule ele, care nu mai plâng...
Lacrimile nu dau pâine, şi nici jimbla cea uscată
Nu se cumpără cu ele, dacă pică sau se strâng.
A! Civilizare! Secol de progres şi industrie,
Ai maşini de aburi duse, şi cu trăsnetul te joci,
Secol plin de prevedere, secol de filantropie,
Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci,
Împărat atotputernic, pe uscat ca şi pe valuri,
Îţi îndeplineşti menirea şi nu am de zis nimic,
Dai femeilor calvaruri şi poeţilor spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice că eşti mic?
II
Viscolea cumplit afară şi era o noapte sumbră,
Se ghiceau, plutind prin colţuri, bestiale năzuinţi,
Ş-arătând ale lui clape, un clavir zâmbea din umbră
Ca o tânără femeie ce-şi arată albii dinţi.
Scaune şi canapele având droturi sfărâmate
Prin zgâita lor damască de un verde spălăcit,
Dau afară-n şomâldoace, dintre pânteci scufundate,
Câlţul obosit de slujba unui loc neodihnit.
În pereţi, vreo două cadre de femei în pielea goală,
Ca în piepturi să deştepte a dorinţelor răscoală,
Iar pe scaune, trântite, câteva cadavre vii,
Mute între ele, însă, vorbăreţe dacă vii...
Ele toate poartă-n faţă ca pecetie cumplită
Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită...
O femeie mai bătrână le dezmiardă părinteşte --
Lina este deocamdată mai frumoasă, — ş-o iubeşte
Deocamdată, dintre toate, într-un chip deosebit...
Însă nu dispreţuieşte nici pe Mimi — o nebună
Ce ştiind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună...
Nici pe Liza, nici pe Miţa, nici pe Ana — unguroaică
Care poartă sânge roşu sub o piele de nemţoaică.
Toate fetele sunt bune, şi a cărnii exploatare
Să-nzecească capitalul într-un singur an e-s stare.
III
Zoe — fată mai brunetă — la fereastră alergase...
Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopoţei,
Căci o sanie în curte pe zăpadă-alunecase,
Şi intrară în odaie câţiva tineri derbedei
Erau patru — între care, un vlăjgan scăpat de şcoală,
Care încă nu-nsemnase pe a vieţii sale coală
Cu condeiul voluptăţii vorba magică ,,Amor".
Mai frumos ca sfântul Gheorghe, îşi da aere viteje...
Ele — repede ghicindu-l, se-ncercau să-l prindă-n mreje,
El, roşind ca o cireaşă, se făcea-ntreprinzător,
Şi cu vinul ce băuse, ca turtit să fie bine,
Şi cu ochii mari şi negri ce cătau în ochii lui,
Îi părea cum că odaia se-nvârteşte, şi, în fine,
Lesne poţi să mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.
Unul câte unul, dânşii, câte patru, dispărură
În odăile de-alături cufundate-n umbră sură,
Făr-a număra cadavrul ce-l avea fieştecare
Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.
Câte patru, şi sunt tineri! Câte patru, şi din ei
Ce-şi prostituie juneţea la pierdutele femei,
Cangrenându-şi corp şi suflet cu o minte neînţeleaptă,
IV
Dar din trei, uitate-n jeţuri, cea mai tânără-adormise,
Însă somnu-nseninase chipul veşted şi-ncruntat,
Scuturând pe alba frunte umbra jalnicelor vise,
Când copilul dinăuntru ieşi palid, dar bărbat...
O mândrie triumfală corona frumoasa-i faţă,
Şi din ochii lui în cearcăn care veseli dau ocol,
S-ar fi zis, de orişicine, preursirea că-l răsfaţă
Şi că este dintre-aceia care-ajung la Capitol,
Că degrabă câştigat-a vreo victorie-nsemnată,
Că de groaza lui duşmanii au dosit-o ca mişei...
Nu! Victoria cea mare, bătălia câştigată
Nu este decât podoaba tinereţii, dezbrăcată
Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.
Mai veni puţin la urmă un bătrân uitat de vreme,
Rămăşiţa lui de zile ca să-şi dea mai iute-n jaf
Pătrundea, voios şi sprinten, fără s-aibă a se teme,
Căci izbânda bărbăţiei şi-o găsise într-un praf.
Mai veni şi o fiinţă cu privirile în ceaţă,
Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,
Ca să-ţi iei cu nepăsare linguriţa de dulceaţă
Şi să pleci trântind în tavă gologanii pentru ea.
Mai veniră... — nesfârşită ar putea ca să ajungă
Lista celor care intră, lista celor care ies...
Primăvara, ziua creşte, însă noaptea e tot lungă
Pentru carnea ce se vinde palpitând sub interes.
O! şi cugetând că, poate, înjositele fiinţe,
Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,
Ar fi mame, coronate cu speranţe şi credinţe,
Iar nu frunze tăvălite într-al uliţei canal.
O! şi cugetând că, poate, dacă-ar fi avut în lume
Inimi pline de iubire să le ţină loc de mume,
Sprijinul vreunui frate, care vine când îl chemi,
Sau mângâietoarea voce a prieteniei sfinte,
Cu poveţile-nţelepte din risipa-i de cuvinte,
Spuneţi-mi, e cu putinţă să te-opreşti să nu blestemi?
V
Lumânările scăzute şovăiau — şi prin odaie
Focul ce murea în sobă c-o albastră vâlvătaie
Flutură, trecând pe chipul unei searbăde femei.
Singură mai rămăsese dintre celelalte toate...
Însă, din minut în altul, rândul o să-i vie poate --
Şi va trebui, atuncea, ca să-şi facă rândul ei.
Încă-n floarea vieţii sale, ea ce este mai trecută,
Este însă osândită ca să fie mai pierdută,
Să se plece, mai supusă, la un semn — la un cuvânt...
O ţineau de milă, poate, sub acel coperământ,
Şi când aspra sărăcie zilnic se însărcinează,
Pe tăbliţele pierzării să înscrie nume noi,
Mila, într-o dimineaţă, te căieşte, şi oftează,
Dar te ia frumos de mână, şi te-aruncă în noroi.
Ea ştia prea bine aceasta, şi supusă la poruncă
Îşi urma osânda vieţii într-a viţiului muncă,
Iar Frineie, despletită, îşi făcea un piedestal
Dintr-a corpului osândă, dintr-a vorbei degradare,
Şi din tot ce îngrozeşte, şi din tot ce e în stare
Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal,
Sau să facă să tresară patimile-n amorţire
Dintr-un suflet peste care, ca un vânt de pustiire,
A trecut desfrâul rece cu instinctu-i bestial.
Însăşi fetele pieirei o priveau cu îngrozire,
Sau cu scârbă, de la dânsa, întorceau a lor privire,
Nevorbindu-i timp de ore, şi de zile, şi de luni;
Ea-nfrunta cu nepăsare revoltatele furtuni...
Trăsnetul putea să cadă, c-ar fi râs şi-atuncea încă...
Inima i se schimbase în prăpastie adâncă,
Pe-ale cărei margini triste nu mai creşte iarbă chiar.
Şi din care nu reurcă nici răsunetul afar'.
Unde se gândeşte, însă, stând în jeţul ei trântită?...
Faţa ei odată mută e acuma-nsufleţită...
Iat-o... Pare că vorbeşte făr-a zice un cuvânt...
Pare c-o-nfăşoară vălul unei creşteri îngrijite...
Pare-a nu mai fi femeia cu simţirile tâmpite
Şi c-a tresărit cenuşa într-al inimii mormânt.
Care vis o năluceşte?... Care înger o însuflă?
Iat-o... Se ridică, umblă... — pe când vântul care suflă
Bate-n geamuri, bate tare, şi le zguduie cumplit...
Fâlfâiesc în candelabre lumânările deodată...
Însă ea se îndreptează, palpitând transfigurată,
Spre clavirul ce-i zâmbeşte printre fildeşu-nvechit.
Degetele-i deşirate calcă clapele sonore...
Armonia se deşteaptă, lenevoasă, la-nceput,
Visătoare ca fecioara cugetând în timp de ore,
La bărbatul ce iubeşte fără ca să-l fi văzut.
E melancolia dulce dintr-o tainică-adiere...
E murmurul plin de şoapte al pârâului duios...
E o voce ce şopteşte, ca să-şi uite de durere,
Un refren din câte-un cântec simplu şi copilăros.
Însă, fiecare notă, e o perlă care scapă
De sub degetele albe ce alunecă pe clapă
Ca să meargă să se spargă cu un sunet cristalin...
E o melodie sfântă de pe-o harpă inspirată,
Este dulcea sărutare de pe buza adorată,
Este-a îngerilor voce dintr-un cer de soare plin.
Şi cu cât clavirul varsă note mai armonioase,
Cu atâta se fixează ochii ei deschişi şi mari
Într-o ceaţă, pe sub care vede zilele-i frumoase
Strecurându-se întocmai ca fantasme legendari...
Vede casa-i părintească şi cu streşinile-i late
Pe sub care se agaţă cuiburile dărâmate...
Rândunelele pe-alături dau ocoale neîncetat;
Mumă-sa-n pridvorul verde o priveşte cum se joacă,
Fetele vin la fântână, pe când popa-n toacă, toacă
La biserica din sat.
Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde
Şi aruncă o privire poleită peste unde,
Roata morii se-nvârteşte, vântul suflă prin zăvoi,
Turmele de la păşune trec mugind în jos pe vale...
Clopoţeii de la capre zăngănesc voios în cale...
Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.
Însă scena se preschimbă, pe când râuri de-armonie
Se revarsă în cascade de sub degetele ei,
Şi pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face să vorbească inima unei femei.
Dreaptă ca o somnambulă, ea loveşte-automatic
Fildeşul sau abanosul învechitului clavir,
Pe când ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic
Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir.
Vântul scutură fereastra! — Ea nu vede, nici n-aude!
Focul moare trist în sobă, lumânările pălesc...
Ea tresare — ea renaşte — geme cu accente crude,
Căci şi clapele au limbă, căci şi clapele vorbesc.
E pierdut, pierdut trecutul! E pierdută fericirea...
În prezent, nici chiar nădejdea, viaţa moartă, şi-njosirea...
În trecut, era iubire, erau raze, era trai...
În prezent, ticăloşia; în trecut, un vis de mai.
VI
Începuse, făr' să ştie, pe divinul Trovatore,
Operă care vorbeşte cu poeţii-n orice ore,
Şi pierdută-n reverie, ajunsese-n acea parte
Când durerea-n Mizerere printre inimi se împarte
Şi când Verdi împrumută note de privighetori
Ca să zboare, dus de ele, pân-la cei nemuritori.
Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozavă,
Şi pătrunsă de-o simţire dureroasă, dar suavă,
Degetele-i descărnate de abia mai izbutesc
Din clavir să redeştepte cântecul dumnezeiesc...
Mizerere! Mizerere! Dânsa-n lacrimi izbucnise...
Pe octavele-amuţite mâinile-i încremenise...
Ea uitase ce e plânsul de sunt ani îndelungaţi...
Armonie! Limbă sfântă, care e ş-a ta putere
Dacă faci să curgă lacrimi ca o dulce mângâiere
Chiar din ochii ce de ele se arată mai secaţi?
Care e ş-a ta putere, tu ce-nsufleţeşti îndată
Chiar cadavrul unei inimi într-un piept înmormântată,
Şi aci ne faci să plângem şi aci, ca să zâmbim?
Nu eşti tu vreo voce dulce de prin ceruri exilată
Dacă tu ne faci cu ele ca prin farmec să vorbim?
Armonie! Limbă sfântă, limbă plină de simţire,
Tu dai cântecului aripi şi-l înalţi de la pământ...
Între suflete şi ceruri eşti trăsura de unire,
Şi când nu mai cânţi în suflet, omul intră în mormânt.
Ea plângea... Era scăpată... Dar, c-o grea scârţâietură,
Uşa se deschise-atuncea, şi-njurând de dumnezei,
Un băcan cu ceafa groasă, mirosind a băutură,
Puse-o lungă sărutare pe-ofilita ei figură...
Toţi ne-avem destinu-n lume... El pe-al său, şi ea pe-al ei.
luni, 21 aprilie 2008
Adrian Păunescu
Calea de după ultima cale
Atunci când nu mai e nicio cale
decât un ştreang sau glontele în cap
doar tu poţi transforma un handicap
in performaţa regasirii tale.
Prea multe şovăieli nici nu încap
în pasul unui om cu braţe goale,
neantului,dă-i pinteni,ca să-şi scoale
toţi caii morţi si să pornească-n trap.
Şi totce nu se poate inafară
în tine însuţi caută mereu,
la tine-n oase-i ultimul traseu,
un drum,un pod,o casă şi o scară
si vei simţi ca însuşi Dumnezeu
pe cel din urmă drum al tău coboară.
Lumea fără mine
M-am întristat,gândindu-mă
că,dacă eu mor duminică,
toate aranjamentele săptămanii viitoare
se vor împlini fără mine,
chiar şi serialele de televiziune
continuând,
netulburate,
cu episoade noi,
după ce am urmărit,toată săptamâna
reclama pentru ele,
de pe fotoliul
unde bolesc
Toamna-mpotrivirii
Iar şi iar
vers lunar,
la adio tu,
da şi nu,
da şi nu,
numai nu.
Vezi că vine toamna şi e rău de tine,
Valuri de rugină trec spre orizont,
Şi,de-atâta jale,o să fie bine,
Se consumă-n sine ultimul afront.
Răsărit de lună peste draa noastră,
Se zburleşte bronzul vechilor statui,
Roua limpezeşte ultima fereastră,
Sunt al tuturora,eşti a nimănui.
Ţi se potriveşte de minune roua,
Între noi se-aude tot mereu un tren,
Luna răsărita,sus,în strofa-a doua,
Vine să apună tocmai la refren.
Hai că-ţi dau refrenul cu-n apus de lună,
Mâine-n zorii zilei dă-mi-l înapoi
Şi-o să fim acolo,iarăşi,împreună,
Cade luna plină,toată,între noi.
Toamna-mpotrivirii,totuşi,noapte bună,
Te defer uitării,punţile s-au frânt,
Răsărit de lună si apus de lună,
Peste-un imposibil cuplu de pământ.
Îmi condamn refrenul la o altă rană,
Mă intimidează greierii enormi
Şi mă rog la cerul,care e-n icoană,
Să apună luna,ca să poţi s-adormi.
Şi miroşi a lună,când e-atâta toamnă,
Şi avem nevoie de lumina ta,
Şi,la tine însăţi,noaptea mă condamnă,
M-a învins refrenul,nu-l mai pot schimba.
Sunt in viaţa noastră nişte nopţi ciudate,
Cum e şi aceasta,ce ţi-o dau in dar,
Şi miros a noapte,care nu mai poate,
Fără nebunia clarului lunar.
Nonsens
E anormal să nu ştim cine suntem,
e fără sens să tot trudim în întuneric,
e imoral să ne plătim,tot noi,şi moartea.
Progres
avem in faţa ochilor totul
şi nu ne putem bucura
de absolut nimic.
Moartea spiritului
Trec prin viaţă angrosiţtii.
Se instaurează cultural.
Bibliotecă de cărţi albe.
Scumpiri
Costă din ce în ce mai mult
hârtia de scris.Desenez litere din ce în ce mai mici,
în curând,mă voi rezuma la un punct.
Diferenţial
Suntem atât de amestecaţi si de comuni
că ne-ar fi imposibil să ne cunoaştem
fără aceste numere de case,
fără aceste numere de telefon,
fără aceste numere de maşină.
Din marele bazar cu amanunte,
Platind cu viata tot ce scump era,
Iubita mea, ti-am cumparat un munte.
Pacat ca n-o sa-ncapa-n lumea ta...
Iubita mea, ti-am cumparat un munte,
Am fost la targ, dar nu l-am luat pe bani,
Are paduri, si rauri, si o punte
In varsta de un milion de ani.
Ti l-am adus in brate pan’ la poarta,
E urias si stanca lui e grea,
Comertul ambulant cu munti se poarta,
Dar unde ai sa-l pui, iubita mea?
Ce munte colosal, un munte straniu,
Cu porci mistreti, ce canta-n coruri jir,
Iar in adanc sunt straturi de uraniu
Si-am dat putin pe el, un chilipir!
Si m-am certat cu fel de fel de lume,
Caci toti vroiau sa-l ia sa-l duca-n munti.
I-am injurat de fapte si de nume,
Nu stiu de ce toti oamenii vor munti...
Iubita mea, gaseste marea vale
In care sa-l aduc si sa-l rastorn
Si-apoi la nunta regasirii sale
Sa cant ca vanator al lui din corn.
Iubita mea, ti-am cumparat un munte...
Sa faci cu el ce-oi sti si ce ai vrea,
Eu ma retrag in pesteri muribunde.
Am dat pe acest munte viata mea.
Atunci când nu mai e nicio cale
decât un ştreang sau glontele în cap
doar tu poţi transforma un handicap
in performaţa regasirii tale.
Prea multe şovăieli nici nu încap
în pasul unui om cu braţe goale,
neantului,dă-i pinteni,ca să-şi scoale
toţi caii morţi si să pornească-n trap.
Şi totce nu se poate inafară
în tine însuţi caută mereu,
la tine-n oase-i ultimul traseu,
un drum,un pod,o casă şi o scară
si vei simţi ca însuşi Dumnezeu
pe cel din urmă drum al tău coboară.
Lumea fără mine
M-am întristat,gândindu-mă
că,dacă eu mor duminică,
toate aranjamentele săptămanii viitoare
se vor împlini fără mine,
chiar şi serialele de televiziune
continuând,
netulburate,
cu episoade noi,
după ce am urmărit,toată săptamâna
reclama pentru ele,
de pe fotoliul
unde bolesc
Toamna-mpotrivirii
Iar şi iar
vers lunar,
la adio tu,
da şi nu,
da şi nu,
numai nu.
Vezi că vine toamna şi e rău de tine,
Valuri de rugină trec spre orizont,
Şi,de-atâta jale,o să fie bine,
Se consumă-n sine ultimul afront.
Răsărit de lună peste draa noastră,
Se zburleşte bronzul vechilor statui,
Roua limpezeşte ultima fereastră,
Sunt al tuturora,eşti a nimănui.
Ţi se potriveşte de minune roua,
Între noi se-aude tot mereu un tren,
Luna răsărita,sus,în strofa-a doua,
Vine să apună tocmai la refren.
Hai că-ţi dau refrenul cu-n apus de lună,
Mâine-n zorii zilei dă-mi-l înapoi
Şi-o să fim acolo,iarăşi,împreună,
Cade luna plină,toată,între noi.
Toamna-mpotrivirii,totuşi,noapte bună,
Te defer uitării,punţile s-au frânt,
Răsărit de lună si apus de lună,
Peste-un imposibil cuplu de pământ.
Îmi condamn refrenul la o altă rană,
Mă intimidează greierii enormi
Şi mă rog la cerul,care e-n icoană,
Să apună luna,ca să poţi s-adormi.
Şi miroşi a lună,când e-atâta toamnă,
Şi avem nevoie de lumina ta,
Şi,la tine însăţi,noaptea mă condamnă,
M-a învins refrenul,nu-l mai pot schimba.
Sunt in viaţa noastră nişte nopţi ciudate,
Cum e şi aceasta,ce ţi-o dau in dar,
Şi miros a noapte,care nu mai poate,
Fără nebunia clarului lunar.
Nonsens
E anormal să nu ştim cine suntem,
e fără sens să tot trudim în întuneric,
e imoral să ne plătim,tot noi,şi moartea.
Progres
avem in faţa ochilor totul
şi nu ne putem bucura
de absolut nimic.
Moartea spiritului
Trec prin viaţă angrosiţtii.
Se instaurează cultural.
Bibliotecă de cărţi albe.
Scumpiri
Costă din ce în ce mai mult
hârtia de scris.Desenez litere din ce în ce mai mici,
în curând,mă voi rezuma la un punct.
Diferenţial
Suntem atât de amestecaţi si de comuni
că ne-ar fi imposibil să ne cunoaştem
fără aceste numere de case,
fără aceste numere de telefon,
fără aceste numere de maşină.
Din marele bazar cu amanunte,
Platind cu viata tot ce scump era,
Iubita mea, ti-am cumparat un munte.
Pacat ca n-o sa-ncapa-n lumea ta...
Iubita mea, ti-am cumparat un munte,
Am fost la targ, dar nu l-am luat pe bani,
Are paduri, si rauri, si o punte
In varsta de un milion de ani.
Ti l-am adus in brate pan’ la poarta,
E urias si stanca lui e grea,
Comertul ambulant cu munti se poarta,
Dar unde ai sa-l pui, iubita mea?
Ce munte colosal, un munte straniu,
Cu porci mistreti, ce canta-n coruri jir,
Iar in adanc sunt straturi de uraniu
Si-am dat putin pe el, un chilipir!
Si m-am certat cu fel de fel de lume,
Caci toti vroiau sa-l ia sa-l duca-n munti.
I-am injurat de fapte si de nume,
Nu stiu de ce toti oamenii vor munti...
Iubita mea, gaseste marea vale
In care sa-l aduc si sa-l rastorn
Si-apoi la nunta regasirii sale
Sa cant ca vanator al lui din corn.
Iubita mea, ti-am cumparat un munte...
Sa faci cu el ce-oi sti si ce ai vrea,
Eu ma retrag in pesteri muribunde.
Am dat pe acest munte viata mea.
joi, 17 aprilie 2008
Nichita Stănescu
Adolescenti pe mare
Aceasta mare e acoperita de adolescenti
care invata mersul pe valuri,in picioare,
mai rezemandu-se cu bratul de curenti,
mai sprijinindu-se de-o raza teapana de soare.
Eu stau pe plaja intinsa taiata-n unghi perfect
si ii contemplu ca la o debarcare.
O flota infinita de jole.Si astept
un pas gresit sa vad,sau o alunecare
macar pan' la genunchi in valul diafan
sub lenta lor inaintare.
Dar ei sunt zvelti,si calmi si simultan
au si deprins sa mearga pe valuri,in picioare.
***
Cum as putea sa-ti spun intregul adevar?
Ce-as mai avea atuncea de vorbit cu tine?
Dar cum ar fi sa nu-ti spun totul,toate?
cu ce cutit,de unde sa tai o limpezime
in doua si s-o-mpart
niciunuia,intreaga,oprind la jumatate
silabele,privirea si vana de pe gat
din paisprezece sa fac sapte reci curate,
doua brate-unul,si atat.
Poem
Tu plutesti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Iti sprijini tampla
de inima mea,ca o piatra rosie,
si astepti sa-ti spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am ispravit demult
sa ti le mai spun.
Gura mea e-n tacerea cea mai desavarsita
inclinata ca matasea unui steag
intr-o zi fara vant.
O,nu pleca nicaieri!
Imi voi rupe inima cu un singur gest
al mainii,
ca sa rasara durerea care stie
numele durerii,
ca sa rasara dragostea mea de barbat
care stie numele tau ciudat,de femeie.
Doină
Mi se face toamnă
bătând înspre iarnă,
iarna cucului
şi-a străinului.
Mi se face iarbă
mi se face capră
şi mi se mai face
Noe-n şapte-arce
printre dobitoace
dragi de animale
de-ale dumisale...
Ah,veniţi-vă
şi muriţi-mă
şi muriţi-mă...
Altă matematică
Noi ştim că unu ori unu fac doi
dar un ingorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim ca cinci fără patru fac unu
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi
dar eu şi cu tine,
nu ştim,vai, nu ştim cât facem.
Ah,dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roşcovană,desigur,
o varză împarţită la un steag
face un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal...
Numai tu ţi cu mine
înmulţiţi si împarţiţi
adunaţi si scazuţi
rămânem aceiaşi...
Pier din mintea mea!
Revino-mi în inimă!
Semn 23
Ca o pasăre neagră pe un ou alb
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca o pasăre albă pe un ou negru
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca nimeni pe nimic
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca al nimănuia pe nimeni
aşa stau şi îmi este dor de tine.
Alb negru,alb negru
ce dor îmi este de tine
pasăre spartă si ou zburător
Doamne,ce dor poate să-mi fie de tine!
Prin tunelul oranj
Se liniştiseră copacii si zâmbeau
şi surâdeau spre mine,
iar eu ştiam:în curând
ei or să moară.
Se liniştise vrabia din gând
şi-mi ciugulea cuvintele din palmă
şi eu ştiam:în curând
ea o să moară.
Se liniştise calul de o şea
iar muntele se liniştise tot de vulturi
neclintit stăteam
ca să-i îngrop în gânduri
şi mi-era frică şi nu surâdeam.
Transparentele aripi
Merg şi toate dau din aripi;
aripile de piatră ale pietrelor
bat atât de încet,
încât pot smulge din ele cristale de cuarţ
ca pe nişte pene dureroase.
De altfel nu mă interesează decât aripile pietrelor
pentru că bat foarte încet
pentru că bat în interiorul lor,
care este in acelaşi timp interiorul timpului.
Aici sunt odăi,camere,culoare,
săli de tron.
Regele păsărilor nu are aripi.
El nu zboară pentru că prin el
se zboară şi se dau aripi.
Prin arterele regelui păsărilor
migrează cocorii şi cârdurile de raţe sălbatice.
E o migraţie de la cot la umăr.
Linia tropicelor
nu este altceva decât sprânceana lui.
Dar la Ecuator,ah,Ecuatorul!
Aici in pietre unde totul este dur,
unde timpul nu poate fi pipăit,
unde trecutul nu pare a exista,
unde viitorul nu poate fi imaginat,
se află sala tronului.
Aici stă regele păsărilor-
el este orb,este mut.
Este surd,este şchiop,
este nemâncat,este nebăut.
Este nedus,este nenăscut.
Este nebun,este neînţelept,
este nefericit,
este neapărat,est nenăscut.
Este netrebnic,este neghiob,
este nefericit,este nedemn,
este nevăzut,este neauzit,
este negustat,este nepipăit,
este nenăscut.
Este nemaipomenit,neînchipuit,
este nevisat,este neadormit.
Este necugetat,este nevolnic,
este nenăscut.
Pietrele dau din aripi mai încet.
Pietrele ţin în ele pe regele păsărilor.
Pietrele zboară stând pe loc.
Pietrele nu se mai gândesc la altceva decât la piramide.
Regele păsărilor e înlăuntru,
înlăuntrul regelui păsărilor
sunt păsările,
înlăuntrul păsărilor sunt maţele lor şi gurile lor,
în guşile păsărilor sunt grăunţele.
Cine vrea să semene graunţe
mai întâi trebuie să spargă pietre.
Pietrele dau din aripi cel mai încet
trebuie înnodate la capete
mai multe vieţi
pentru a alcătui o singură privire.
Cu o astfel de privire se poate vedea timpul.
Pietrele dau din aripi cel mai încet-
înlăuntrul lor e regele păsărilor.
Către fântânar
Nu săpa prea adânc,îţi zic,
nu săpa prea adânc, nu săpa,
că o să dai de cer
că o să dai de cer
de alt cer,de alte stele,îţi zic,
de alt cer,de alte stele
şi acolo între ele
de alt pământ,de alt pământ.
Later edit:
12 ziceri de nuntă
I
Şi acum,de drag de tine,Dora
mi se lungeşte mâna dreaptă şi o bag pe sub pământ
pe sub cîmpia Bărăganului o bag plimbând
luciul unghiilor mele prin rădăcinile de iarbă verde
şi dintr-o dată Dora
ca pe o hârtie verde Bărăganul îl întorc pe dos
să-i scriu rădăcina ierburilor lui
cu sparţii mei de doi ochi albaştri
II
Dezleagă-mi privirea de pe glezna ta
lanţul dureros şi pofticios al privirii dezleagă-mi-l
lasă-mi tu Dora calul mue dezlegat de tine
eu am plecare-n mine
tu ai statornicie-
între noi doi e o genune.
eu,Dora sunt un drum
tu,Dora eşti al meu cătun
şi amintirea mea cea din copilărie
şi din a mea copilărime,
iar dacă fumul însuţi dânsul ar avea vreun fum,
tu Dora,numai tu eşti acest fum.
Te văd, îţi zic
rămân şi plec
că am grăbire.
...
IV.
Şi când mi-am tras viaţa ca pe o săgeată
din arcul munţilor Carpaţi
îi dezdoisem de la Vrancea-n jos
până-n Balcani şi pân' mai jos
pân' la Olimp şi pân' mai jos
Până la Cnosos unde-i labirintul
până la Eggea
unde-i mormântul.
V.
Pe Bărăgan grâul cel tot se prefăcuse
în spice ţi în pene de la aripe de vultur
de lătrau privighetorile,
de gungunea pământul ca o lătură
spălată de pe stele.
VI.
Deveniseră scheletele luminoase în ţărani
întocmai cum lumina e scheletul stelelor.
VII.
cuvântul de ţinea pe toţi laolaltă
şi dragostea mea de tine,Dora
am împtins-o cu umărul până făcui roata
şi înlăuntrul ei spiţa şi bulbul şi tuiul
munţilor Apuseni
şi stelele,oi
şi cântecul,doina
de m-am strâns în braţe cu izvoarele
atâta de cu foc şi atâta de tare
încât ne ţâşneau păstrăvi prin ochi
ciocârlii prin urechi
flori prin nări
şi sânge prin gură.
VIII.
Şi acum,de drag de tine,Românie
mi se face verbul teritoriu
numele verbului,munte
şi rostirea adaugă lumii
felul ei spus
zis şi gândit
şi cuvântat.
IX.
Doamne,apără poporul român
căci şi el te apără pe tine
el este al tău,verbule
pentru că el este tăul tău
el e malu tău prin care curgi
şi patul visului tău,
pentru că numai el te rosteşte tăcându-te.
X.
Vino şi dănţuie,Isaiia!
XI.
Vino şi dănţuie,Isaiia!
XII.
Vino şi dănţuie,Isaiia!
Aceasta mare e acoperita de adolescenti
care invata mersul pe valuri,in picioare,
mai rezemandu-se cu bratul de curenti,
mai sprijinindu-se de-o raza teapana de soare.
Eu stau pe plaja intinsa taiata-n unghi perfect
si ii contemplu ca la o debarcare.
O flota infinita de jole.Si astept
un pas gresit sa vad,sau o alunecare
macar pan' la genunchi in valul diafan
sub lenta lor inaintare.
Dar ei sunt zvelti,si calmi si simultan
au si deprins sa mearga pe valuri,in picioare.
***
Cum as putea sa-ti spun intregul adevar?
Ce-as mai avea atuncea de vorbit cu tine?
Dar cum ar fi sa nu-ti spun totul,toate?
cu ce cutit,de unde sa tai o limpezime
in doua si s-o-mpart
niciunuia,intreaga,oprind la jumatate
silabele,privirea si vana de pe gat
din paisprezece sa fac sapte reci curate,
doua brate-unul,si atat.
Poem
Tu plutesti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Iti sprijini tampla
de inima mea,ca o piatra rosie,
si astepti sa-ti spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am ispravit demult
sa ti le mai spun.
Gura mea e-n tacerea cea mai desavarsita
inclinata ca matasea unui steag
intr-o zi fara vant.
O,nu pleca nicaieri!
Imi voi rupe inima cu un singur gest
al mainii,
ca sa rasara durerea care stie
numele durerii,
ca sa rasara dragostea mea de barbat
care stie numele tau ciudat,de femeie.
Doină
Mi se face toamnă
bătând înspre iarnă,
iarna cucului
şi-a străinului.
Mi se face iarbă
mi se face capră
şi mi se mai face
Noe-n şapte-arce
printre dobitoace
dragi de animale
de-ale dumisale...
Ah,veniţi-vă
şi muriţi-mă
şi muriţi-mă...
Altă matematică
Noi ştim că unu ori unu fac doi
dar un ingorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim ca cinci fără patru fac unu
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi
dar eu şi cu tine,
nu ştim,vai, nu ştim cât facem.
Ah,dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roşcovană,desigur,
o varză împarţită la un steag
face un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal...
Numai tu ţi cu mine
înmulţiţi si împarţiţi
adunaţi si scazuţi
rămânem aceiaşi...
Pier din mintea mea!
Revino-mi în inimă!
Semn 23
Ca o pasăre neagră pe un ou alb
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca o pasăre albă pe un ou negru
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca nimeni pe nimic
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca al nimănuia pe nimeni
aşa stau şi îmi este dor de tine.
Alb negru,alb negru
ce dor îmi este de tine
pasăre spartă si ou zburător
Doamne,ce dor poate să-mi fie de tine!
Prin tunelul oranj
Se liniştiseră copacii si zâmbeau
şi surâdeau spre mine,
iar eu ştiam:în curând
ei or să moară.
Se liniştise vrabia din gând
şi-mi ciugulea cuvintele din palmă
şi eu ştiam:în curând
ea o să moară.
Se liniştise calul de o şea
iar muntele se liniştise tot de vulturi
neclintit stăteam
ca să-i îngrop în gânduri
şi mi-era frică şi nu surâdeam.
Transparentele aripi
Merg şi toate dau din aripi;
aripile de piatră ale pietrelor
bat atât de încet,
încât pot smulge din ele cristale de cuarţ
ca pe nişte pene dureroase.
De altfel nu mă interesează decât aripile pietrelor
pentru că bat foarte încet
pentru că bat în interiorul lor,
care este in acelaşi timp interiorul timpului.
Aici sunt odăi,camere,culoare,
săli de tron.
Regele păsărilor nu are aripi.
El nu zboară pentru că prin el
se zboară şi se dau aripi.
Prin arterele regelui păsărilor
migrează cocorii şi cârdurile de raţe sălbatice.
E o migraţie de la cot la umăr.
Linia tropicelor
nu este altceva decât sprânceana lui.
Dar la Ecuator,ah,Ecuatorul!
Aici in pietre unde totul este dur,
unde timpul nu poate fi pipăit,
unde trecutul nu pare a exista,
unde viitorul nu poate fi imaginat,
se află sala tronului.
Aici stă regele păsărilor-
el este orb,este mut.
Este surd,este şchiop,
este nemâncat,este nebăut.
Este nedus,este nenăscut.
Este nebun,este neînţelept,
este nefericit,
este neapărat,est nenăscut.
Este netrebnic,este neghiob,
este nefericit,este nedemn,
este nevăzut,este neauzit,
este negustat,este nepipăit,
este nenăscut.
Este nemaipomenit,neînchipuit,
este nevisat,este neadormit.
Este necugetat,este nevolnic,
este nenăscut.
Pietrele dau din aripi mai încet.
Pietrele ţin în ele pe regele păsărilor.
Pietrele zboară stând pe loc.
Pietrele nu se mai gândesc la altceva decât la piramide.
Regele păsărilor e înlăuntru,
înlăuntrul regelui păsărilor
sunt păsările,
înlăuntrul păsărilor sunt maţele lor şi gurile lor,
în guşile păsărilor sunt grăunţele.
Cine vrea să semene graunţe
mai întâi trebuie să spargă pietre.
Pietrele dau din aripi cel mai încet
trebuie înnodate la capete
mai multe vieţi
pentru a alcătui o singură privire.
Cu o astfel de privire se poate vedea timpul.
Pietrele dau din aripi cel mai încet-
înlăuntrul lor e regele păsărilor.
Către fântânar
Nu săpa prea adânc,îţi zic,
nu săpa prea adânc, nu săpa,
că o să dai de cer
că o să dai de cer
de alt cer,de alte stele,îţi zic,
de alt cer,de alte stele
şi acolo între ele
de alt pământ,de alt pământ.
Later edit:
12 ziceri de nuntă
I
Şi acum,de drag de tine,Dora
mi se lungeşte mâna dreaptă şi o bag pe sub pământ
pe sub cîmpia Bărăganului o bag plimbând
luciul unghiilor mele prin rădăcinile de iarbă verde
şi dintr-o dată Dora
ca pe o hârtie verde Bărăganul îl întorc pe dos
să-i scriu rădăcina ierburilor lui
cu sparţii mei de doi ochi albaştri
II
Dezleagă-mi privirea de pe glezna ta
lanţul dureros şi pofticios al privirii dezleagă-mi-l
lasă-mi tu Dora calul mue dezlegat de tine
eu am plecare-n mine
tu ai statornicie-
între noi doi e o genune.
eu,Dora sunt un drum
tu,Dora eşti al meu cătun
şi amintirea mea cea din copilărie
şi din a mea copilărime,
iar dacă fumul însuţi dânsul ar avea vreun fum,
tu Dora,numai tu eşti acest fum.
Te văd, îţi zic
rămân şi plec
că am grăbire.
...
IV.
Şi când mi-am tras viaţa ca pe o săgeată
din arcul munţilor Carpaţi
îi dezdoisem de la Vrancea-n jos
până-n Balcani şi pân' mai jos
pân' la Olimp şi pân' mai jos
Până la Cnosos unde-i labirintul
până la Eggea
unde-i mormântul.
V.
Pe Bărăgan grâul cel tot se prefăcuse
în spice ţi în pene de la aripe de vultur
de lătrau privighetorile,
de gungunea pământul ca o lătură
spălată de pe stele.
VI.
Deveniseră scheletele luminoase în ţărani
întocmai cum lumina e scheletul stelelor.
VII.
cuvântul de ţinea pe toţi laolaltă
şi dragostea mea de tine,Dora
am împtins-o cu umărul până făcui roata
şi înlăuntrul ei spiţa şi bulbul şi tuiul
munţilor Apuseni
şi stelele,oi
şi cântecul,doina
de m-am strâns în braţe cu izvoarele
atâta de cu foc şi atâta de tare
încât ne ţâşneau păstrăvi prin ochi
ciocârlii prin urechi
flori prin nări
şi sânge prin gură.
VIII.
Şi acum,de drag de tine,Românie
mi se face verbul teritoriu
numele verbului,munte
şi rostirea adaugă lumii
felul ei spus
zis şi gândit
şi cuvântat.
IX.
Doamne,apără poporul român
căci şi el te apără pe tine
el este al tău,verbule
pentru că el este tăul tău
el e malu tău prin care curgi
şi patul visului tău,
pentru că numai el te rosteşte tăcându-te.
X.
Vino şi dănţuie,Isaiia!
XI.
Vino şi dănţuie,Isaiia!
XII.
Vino şi dănţuie,Isaiia!
George Morosanu
Panta Rhei
Despletita-i padurea.Biserica.
Rani fumegand.Amintiri.
Prin lucruri se pierde.
Aprinsa.
Mai roz.
Mai albastru.
Portocaliu.
Curge mereu.
Viu se rostogoleste.
Cu ape si pietre.
In sangele meu.
Trepte
Neguri cat muntii
si lut.
Varstele timpului mut.
Floare de lotus.Pe vant.
Varstele noastre arzand.
Lucruri de maini intelepte.
Varstele timpului.
Drepte.
Echilibru
Petale sonore:cling-cling
imi frang de taceri, margarint.
Imnuri solemne-mi rodesc
grai de culori,campenesc.
De purpusa,cantec si ceara,
sarut in azur,de vioara.
Haiduc la raspantii,prin timp,
eu cerul acesta nu-l schimb.
Fara sa0mi cheme furtuna,
inaltul si-adancul sunt una.
Inceputuri
Timpul crestea-catedrala.
Cu boltile-n mine
-rascoala.
Prea apring pornise framantul.
Prin viscol,
cuvantul.
Cuvantul padurii pustii.
Cu raristi de cantec desarte.
Cu zari fumurii...
Agonic starnise trioene,
tacerea campiilor albe.
Tacerea aceea cu fosnet de mare,
cu ganduri de-a valma,
-ninsoare...
Joc vitreg
Fulguie corbi de-ntuneric...
Surd.
Peste frunte.
Uscat.
Mana loveste
in luciu
poarta aducerii-aminte.
Si mama si tanci
farame ramanem,de stanci.
Trudit,
urgisit
si timpul milos s-a oprit...
De huma joc vitreg
si var,
naruie muntii:
cosmar.
Intoarsa-n fereastra,
balaie,-
luna se uita-n tigaie.
Despletita-i padurea.Biserica.
Rani fumegand.Amintiri.
Prin lucruri se pierde.
Aprinsa.
Mai roz.
Mai albastru.
Portocaliu.
Curge mereu.
Viu se rostogoleste.
Cu ape si pietre.
In sangele meu.
Trepte
Neguri cat muntii
si lut.
Varstele timpului mut.
Floare de lotus.Pe vant.
Varstele noastre arzand.
Lucruri de maini intelepte.
Varstele timpului.
Drepte.
Echilibru
Petale sonore:cling-cling
imi frang de taceri, margarint.
Imnuri solemne-mi rodesc
grai de culori,campenesc.
De purpusa,cantec si ceara,
sarut in azur,de vioara.
Haiduc la raspantii,prin timp,
eu cerul acesta nu-l schimb.
Fara sa0mi cheme furtuna,
inaltul si-adancul sunt una.
Inceputuri
Timpul crestea-catedrala.
Cu boltile-n mine
-rascoala.
Prea apring pornise framantul.
Prin viscol,
cuvantul.
Cuvantul padurii pustii.
Cu raristi de cantec desarte.
Cu zari fumurii...
Agonic starnise trioene,
tacerea campiilor albe.
Tacerea aceea cu fosnet de mare,
cu ganduri de-a valma,
-ninsoare...
Joc vitreg
Fulguie corbi de-ntuneric...
Surd.
Peste frunte.
Uscat.
Mana loveste
in luciu
poarta aducerii-aminte.
Si mama si tanci
farame ramanem,de stanci.
Trudit,
urgisit
si timpul milos s-a oprit...
De huma joc vitreg
si var,
naruie muntii:
cosmar.
Intoarsa-n fereastra,
balaie,-
luna se uita-n tigaie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
.JPG)
.JPG)