luni, 31 martie 2008

George Bacovia

Proza

Amorul,hidos ca un satir,
Copil degenerat-
Invinetit,transfigurat,
Ieri,a murit in delir.

Aci,prozaici pamanteni,
Pe drumuri a murit,
De zurnetul de bani inabusit,
In lumea asta cu dugheni.

Antrenare

La locul intalnirii
Am asteptat
De un timp
Orele trec
Dezolant.
Aceasta gandeam
Iar despre tine
Mi-am zis
Ca ma duci
Intr-o lume
Care tine mult,
Ca intr-o camera cu carti.
Din tot ce se vorbeste
Pe atat se tot scrie.
Si-n limba
Care o cunosc
Sunt multe teme
Cu stiinta versificarii.
Descrie tu,
Cand,dezolant,
Ore trec.

Perpetuum mobile

Nu castig
Niciun gand
Pentru a-l scrie.
Compozitor de vorbe...
In culori,
Reverii,
Armonii,
Pentru a trece
Tacerea grea.
Compozitor de vorbe
Lumea se schimba
Egalitate,
Idei tumultoase,
Organizarea
Viitorului intrevazut.
Sunt grade,
Sunt
Posturi de raspundere...

Largo

Muzica sonoriza orice atom...
Dor de tine,si de alta lume,
Dor...
Plana
Durere fara nume
Pe om...
Toti se gandeau la viata lor,
La disparitia lor.
Muzica sentimentaliza
Obositor,-
Dor de tine,si de alta lume,
Dor...
Muzica sonoriza orice atom.

Moina

Si toamna,si iarna
Coboara-amandoua;
Si ploua ,si ninge-
Si ninge, si ploua.

Si noaptea sa lasa
Murdara si goala;
Si galbeni trec bolnavi
Copii de la scoala.

Si-s umezi paretii
Si-un frig ma cuprinde,
Cu cei din morminte
Un gand ma deprinde...

Si toamna,si iarna
Coboara-amandoua;
Si ploua ,si ninge-
Si ninge, si ploua.

vineri, 28 martie 2008

George Astalos

exil

e timpul sa plecam
iubito
sa parasim aceste ape tulburi
cu pestii lor retorici
ce pretind
c-ar fi chemati
sa balbaie destine

si sa ne raspandim
in lungi migratii
exod bogat spre alte rivere
cu ape dulci

si pesti esentiali

a fost

a fost

ca si cum am fi vrut
sa-i puneam tacerii cuvinte

ca si cum am fi vrut
sa i-o luam timpului inainte

a fost

ca si cum am fi vrut
sa scapam de fatalitate

ca si cum am fi vrut
sa schimbam destinele toate

a fost

ca si cum am fi vrut
sa refacem intregul
in doi

ca si cum
am fi vrut sa se spuna

ca noi

vis

haituiti de pericol
si lipsiti de-aparare
visam o lume acvatica de linisti

in care

nici navoduri rapace
nici undite de prada
scaldate in momeli gelatinoase

dar somnul prea greu ne era
si prea indraznet

era visul

elegia asteptarii

inceput sa fii
sa te numesc lucire
aurora fii
roua sa te numesc
cuvant sa fii
de dragoste te-as vrea
liniste fii
si din taceri privirea
iar daca vreodata
nu te voi mai chema
daca nu imi vei mai auzi glasul
sa stii ca am pierit

de asteptare

lasa ochiul

lasa ochiul

sa absoarba lumina din afara
aflandu-si din ea stralucirea

si raza din raza necontenit
sa se fraga in tainele privirii

acolo unde mocneste
masura tuturor lucrurilor
si unde palpita
ecoul noptilor noastre

de rut

Mircea Cartarescu

Dintre sonete:

40.41
aceasta mare este plina de adolescenti
din aceasta mare se ridica un rege urias
isi scoate coroana si se inclina cu deferenta in fata capitaniei portului
si-l inghite pe capitanul portului care tocmai iesise in balconul de fier forjat sa citeasca
buletinul capitaniilor portuare,numar dublu,interesant intrucat cuprindea o statistica a naufragiilor datorate
neglijentelor in serviciu,sirenelor si marelui sarpe de mare.
regele mananca apoi o parte din populatie aratand preferinta indeosebi pentru cei cu inele pe degete
crutand deocamdata femeile,batranii si persoanele cu copii in brate
rasturna automobilele parcate cu rotile in sus,le demonta cu o uimitoare dexteritate daca tinem seama
de mainile lui rosii si boante cu care,bogat fiind,n-a muncit niciodata in viata lui
si roase piesele intingandu-le in benzina si privind la turnuletul de tabla verde a primariei
care avand ceasonic era singurul de acest fel din oras.
sa mai spun ca acest rege nu e o alegorie ci un grasan in carne si oase
bantuind aceasta mare plina de adolescenti.

46.47

"stelele sunt poetice si cu totii suntem eroi de epopee
avem destule lucruri in comun si mai multe ne separa
au stelele cenacluri?au cofetarii?
au stelele baruri?ca sa nu devina prea multe
ce anticonceptionale folosesc?
cum se manifesta stelele in viata publica?"
...baute peste masura
doua bacterii priveau cu ochii mari stelele
o a treia spanzura de-un copac,balansandu-se
balansandu-se...
"am cotit si am vazut minotaurul
cel mai caraghios individ de pe lume,
imagineaza-ti..." "nu vreau sa-mi imaginez
vreau sa ma strangi in brate...vreau...sa..."

60.61

seara cadea ca o bomba cu bile peste acoperisurile noastre de tabla galvanizata si paie
tu impleteai parul papusilor cu fire izolate,dezolate,de lita,
norii se uitau in camera,ei se temeau,se temeau foarte,
serialul cu femei si pietoni bajbaia la televizor,printre lampi
tacamurile scanteiau pe masa de operatie
se deformau,deveneau scriitori cunoscuti,personaje diverse
iata un sergent de politie picat in groapa cu var
si o masina lucioasa de tip foarte vechi crosetand un pulover de spite
iata,cu fluturele cheii rotindu-se-n sold,brancardieii sosind
si trambitand ca in acest pod fotografiile miscatoare,
oameni extrem de subtiri din profil
oameni fardati,parfumati,oxidati,erotizati
te vor muia si vei curge ca o meduza in seara confuza
prin burlanele inghetate si printre autorii ghilotinati.

86.87

cu parul spalat in pepermint si in spuma de bere neagra
atarnandu-i leoarca peste marile ecrane ale asfaltului
ca un elicopter militar trecea ea
carbonizand peisajul urban cu jetul turbinelor
cu bucle de fier argintat se agata de peretii
universitatii,ricosa in vitrinele de la arhitectura
privea prin ochii sepiei,fardul i se dizolva in seara
si dragostea mea-un amoras colorat sintetic
aromat artificial...
elicopterul trecea pe edgar quinet trecatorii-si tineau
cu mana palariile si londenurile si balonzaidele
in curand capete si torace,pantofi si inele
se-mprastiau pe sub rotile masinilor italiene
...si dragostea mea numai radare,numai cadrane,numai antene

Jucarie mecanica

in toamna asta copacii purtasera frunze de aur
care cadeau crontanind pe macadamul curbat
in toamna asta femeile purtasera pekinezi de aur
actionati de un mecanism complicat
vantul insusi palpaia din rotite dintate si transparente
femeile aveau toate sentimente
casele erau latescente cu balconul patrat
totul graseia si ranjea tragand de sanii de guma de mestecat
totul depindea de pechinezele cu detente
actionate de un mecanism complicat.

-iubeste-ma,iubeste-ma!
-strange-ma,strange-ma!
in toamna asta am mitocardul de aur si toti doctorii poarta halat
si sala de operatie e facuta dintr-un celofan scandat
-ai grija de mine!
-sunt la pamant!
viata mea a fost grea,miscata de o rotita dintata si de o vergea
-iubeste-ma!femeile,femeia,Ea a strigat
actionata de un mecanism complicat.

vantul insusi isi curata sticla si giuvaierul si cadranul de ceas
ascultam cum frunze de aur se izbeau crontanind si ciudat
de macadam
si cum pechinezii cu tupeul lor cras zupaiau cu unghii de stras
pe macadam
ah,si troleibuzele s-au retras...
-de ce nu ma vrei?de ce nu m-ai vrut?de unde atata incapatanare?
de unde obstinatia asta de a decide tu singura ceea ce trebuie sa
decidem noi doi?de ce nu imi scrii?de ce nu imi trimiti o
caseta imprimata cu vocea ta?cine ai devenit?ce s-a intamplat
cu amintirile noastre comune?pe unde mai sunt prietenii nostri?
pe care macat
iti mai desfaci trupul adevarat?
-iubeste-ma!
-strange-ma!
tine la mine
trage de toamna ca de o guma de mestecat
priveste cum rochiile se sfasie in vitrine
priveste cum folii de aur se descoameaza de pe obrajii tai,de pe tine,
priveste:trece o raza prin blocurile din caramizi de rubine
si trece vantul dintat
si cad frunze de aur crontanind pe macadamul curbat
actionate de o cheita de aur,de resorturi de aur,
rotindu-se,curbandu-se,scartaind
complicat
complicat
complicat...

Posedai tot felul de obiecte electrice

tu eşti altfel făcută decât mine. tu mă înspăimânţi.
tu eşti un monstru. mi-e frică de tine.
ai lucruri pe care eu nu le am. ai sâni, de pildă,
ai tupeu.
ai o grămadă de rochii, ai rude cu grade universitare.
şi, doamne cum îţi picură părul până pe şale
ca un camion fructexport, fantomatic şi moale
care ar trece pe dorobanţi.
şi ai şolduri, şi ai pandalii, ai amanţi...

inconştientul tău trebuie să fie aşa uriaş
încât ar putea să reducă el singur diferenţa dintre sat şi oraş
să pună capăt valului de violenţă şi pornografie
cu doar un gest, sau o alifie.
nu, dacă tu ai fi un film documentar despre valenţele elementelor chimice
iar eu o tablă pe-un acoperiş de siloz
tot n-am fi fost aşa de străini
în realitatea cu atheneuri, caberneturi, maşini.

tremur când mă atingi. mi se face rău când îţi aud vocea la telefon.
de ce trebuie să existe o fiinţă ca tine?
şi de ce trebuie acum să nu mai existe?
bestie, pistruiato şi fufo,
feregea peste maxilare de tinichea,
gâsco.

miercuri, 26 martie 2008

George Topirceanu

Bacilul lui Koch

Mult onorate doamne,
Distins auditor!
La festival când vine, tot omul e dator
S-asculte, înainte de partea amuzantă,
O conferinţă lungă şi foarte importantă.
Conform acestei date sinistre, aşadar,
Avem între culise un conferenţiar,
Un om cu greutate, un personagiu mare...
Să nu luaţi aceasta drept o ameninţare!
Dar ca să nu planeze asupra noastră vina
C-am neglijat programul, — persoana cu pricina
E gata să vă ţină, un ceas şi jumătate,
O conferinţă gravă de specialitate.
Cum, nu vă pare bine? De ce v-aţi întristat?
Mai aşteptaţi o clipă, că doar n-am terminat.
Pe de-altă parte, însă, găsind că-i anormal
Să vă chemăm la teatru... ca s-adormiţi în stal;
Că somnul, în aceste condiţii verticale
Ş-atât de izolate, nu face cinci parale;
Că nimene nu poate pretinde nimănui
Să-nghită festivalul cu conferinţa lui, —
Din spirit caritabil şi din filantropie,
Ştiind mai dinainte ce toată lumea ştie,
Cu voia dumneavoastră ne-abatem de la modă
Şi-n loc de conferinţă, veţi asculta o odă.

Prea onorate doamne,
Distins auditor!
Subiectul odei mele e-atât de-ngrozitor
Că biata-mi Muză, albă de spaimă şi uimire,
Când i-am cerut concursul, în loc să mă inspire,
S-a dat pe lângă uşă, a pretextat ceva
Şi-a dispărut... adio! M-a părăsit aşa,
Cu călimara plină de noapte şi de proză.
E vorba de bacterii şi de tuberculoză,
E vorba de bacilul lui Koch...
Precum vedeţi,
Un subiect anume făcut pentru poeţi!
O, nu vă fie teamă... şi dracul este negru
Când stă să-l zugrăvească un iconar integru,
Dar... ici un pic de galben şi dincolo puţin
Albastru... şi pe gură o dungă de carmin, —
Cu toate c-adineaori părea insuportabil,
Din drac urât şi negru devine acceptabil.
(Dar nu fac oare zilnic cucoanele — şi ele —
Cam tot acelaşi lucru pe propria lor piele?
Ba fac aşa chiar domnii — de genul femeiesc...)
Bacilul despre care aş vrea să vă vorbesc
Se află-aici în sală... ştiu bine că m-ascultă,
Dar nu vrea să-şi trădeze prezenţa lui ocultă.
Intrarea n-a plătit-o fiindcă-i mititel,
Dar unde-i lume multă acolo e şi el!
Incognito ca regii şi nepoftit pătrunde
În orice fel de casă; îl întâlneşti oriunde:
În berării, pe stradă, la cinematograf;
Îi place să se joace cu alţi bacili în praf;
Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul,
Şi peste tot se ţine de bietul om ca scaiul,
În fabrică, la şcoală sau pe trotuar hai-hui, —
Dar peste tot îşi vede de-afacerile lui!
Îşi dă ades pe credit persoana lui culantă
Cu o scadenţă lungă, când nu e... galopantă,
Regia de tutunuri îi face mult rabat;
La băuturi spirtoase e cointeresat;
Din orice-abuz profită... La pândă, invizibil,
În lupta mare-a vieţii e mic, dar e teribil —
Şi chiar atunci când pare că doarme, e deştept,
La primării el este ,,consilier de drept"
Şi, tare-n atmosfera comunelor urbane,
E cel mai mare duşman al speciei umane...

Prea onorate doamne!
Când ţin acest discurs,
Dac-aţi vedea că intră în sală-aici un urs,
N-aţi năvăli afară prin uşi şi prin ferestre
Utilizând cu toţii resursele pedestre?
De ce? Fiindcă-i mare şi foarte fioros...
Bacilul lui Koch însă e mai primejdios!
Dar fi'ndcă nu se vede şi fi'ndcă e prea mic,
Nu sperie pe nimeni...
Să judecăm un pic.
De-ar fi cât Himalaia ori numai cât aluna,
Când ştii că te omoară, mic-mare nu-i totuna?
Să-mi spuneţi dumneavostră: ce importanţă are
Când un tâlhar te-mpuşcă, dacă e mic sau mare?
O fi el mic, bacilul... da-i rău! Pe lângă el,
O biată matahală de urs e ca un miel.
Câţi oameni mor, de pildă, în fiecare ţară
Mâncaţi de urşi? Trei-patru...
Pe când această fiară,
Acest vrăjmaş de moarte al genului uman
Atacă şi distruge pe fiecare an
Nu zece, nu o sută... ci mii şi mii de vieţi,
Ci zeci de mii şi sute de mii de tinereţi "
Că judecându-l după isprăvile lui crunte
Şi după lăcomie, apare cât un munte!
Un monstru, un balaur încolăcit în spaţiu
Ce-nghite fără milă, înghite cu nesaţiu
Şi tot nu-i mai ajunge, tot nu mai e sătul...


Cu voia dumneavoastră, l-am insultat destul.
Ar fi acum momentul să-l punem sub o lupă
Să ştim: ce formă are şi cu ce se ocupă?
După savanţi şi medici ca doctorul Argon,
Bacilul se prezintă sub formă de baston...
Dar bolnavii, săraicii, spun doctorului Ciucă,
Că lor li se prezintă sub formă de măciucă!
Ce-i el de fapt? Un zero, un fel de vârcolac
Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac, —
Ceva aşa, cilindric... Regret că nu găsesc
O cretă şi-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc. —
S-a zis că face parte din regnul vegetal,
Dar eu nu cred... fiindcă nu-mi pare natural
Să fie din aceeaşi familie cu floarea,
Să fie văr cu macul şi rudă cu cicoarea,
Cu gingaşa mimoză, cu palidul narcis...
Ar însemna că-şi face familia de râs!
Nu, nu prea are alură de plantă — dimpotrivă:
Aţi întâlnit vreodată o plantă agresivă?
Văzut-aţi dumneavoastră o floare sau un pom
Să sară din grădină şi să se dea la om?
Ori aţi putea concepe vreun fel de ciupercuţă
Ce stă să se răpeadă, când nimeni n-o asmuţă?...
Dar, în sfârşit, s-admitem că scârba asta mică
Ar moşteni-n caracter ceva de la urzică, —
Nu prea importă regnul din care face parte
Cât mai cu seamă felul cum ştie să se poarte.
Distruge-n organisme ţesuturile vii;
Se instalează în trupuri firave de copii;
Îl poartă-n nas şi-n gură aproape-orice persoană.
Dar el preferă pieptul de fată diafană
(Deşi nu-i prea rezistă nici cei mai mari atleţi).
Şi — curios! — el are de mult pentru poeţi
Un fel de slăbiciune... s-ar zice că anume
Îi place să distrugă ce-i mai de preţ pe lume!...
De obicei, trăieşte la umbră. Scos la soare,
Devine melancolic şi, câteodată, moare.
Dar nu întotdeauna. Uscat ca o mumie,
Ades, de supărare, el cade-n letargie,
Devine colb, se-nalţă pe-un strat de aer moale,
Pluteşte-n atmosferă... şi dând mereu târcoale
În jurul nostru, iarăşi găseşte un cotlon
Şi căpătând viaţă — devine iar baston!
Savanţi-l studiază făcând din el culturi, —
Un fel de gelatină... un soi de răcituri
Pe care stau microbii ca-n sânul lui Avram
Şi se-nmulţesc acolo în voia lor...
Uitam!
El dragoste nu face. Cu omul în contrast,
Bacilul lui Koch este surprinzător de cast.
Dar cum se înmulţeşte atunci? Prin ce minune?
— Prin sciziparitate sau prin diviziune:
Se rupe-ntâi în două... apoi se face-n patru...
Şi-n nouă luni e-n stare să-ţi umple acest teatru
Cu fii, nepoţi, nepoate, şi socri mari, şi fraţi,
Şi veri, şi verişoare, şi cuscri, şi cumnaţi,
Că nici un fel de babă (de-a lor) n-ar fi în stare
Să-ţi spună a cui este şi câte neamuri are!



Prea onorate doamne!
Doar câteva cuvinte,
Şi-am isprăvit... (v-asigur că nu mi-am pus în minte
Să vă servesc bacilul lui Koch o noapte-ntreagă).
Cum toată lumea ştie, microbul se propagă
Prin aer, prin contactul cu un bolnav în casă,
Prin lapte şi prin carne de vacă ofticoasă, —
Dar mai ales sărutul, când cade pe-un teren
Prielnic, răspândeşte agentul patogen.
Deci n-ar fi rău, fiindcă prudenţa e de aur,
Să vă feriţi din calea acestui mic balaur
Şi orice om cuminte să cugete mai des
Că n-are nici o grabă şi nici un iteres
Să moară de ftizie...
Că poate să-şi aleagă o altă maladie [1]
Sau poate să-şi dea singur în cap c-o cărămidă,
În caz când existenţa îi pare insipidă;
Dar dacă-i place viaţa şi soarele, atunci
E bine să respecte aceste vechi porunci,
Pe care medicina de-un veac i le prescrie
Şi dumenalui se face mereu că nu le ştie:
Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte,
Iar laptele şi carnea — să fie bine fripte.
În orice alimente şi-n orice băutură
Să puneţi acid fenic — nu mult: o picătură...
Şi cel puţin o dată la două săptămâni
Tot omul să se spele pe faţă şi pe mâini...
La poştă sau la gară (şi-n orice loc murdar)
E obligat tot omul să scuipe-n buzunar,
Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală...
Iar când te duci la teatru sau intri în vreo şcoală
Şi aerul de-acolo îţi pare echivoc,
E mai recomandabil să nu respiri de loc...
Acei ce au bronşită sau tuse măgărească,
De semenii lor teferi grozav să se ferească!
Să nu-şi mai piardă noaptea cu lucruri nepermise,
Să ţină toată iarna ferestrele deschise
Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia,
Să steie-nchişi în casă, c-afară-i udă ploaia...
Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie,
Cu propria ta viaţă să faci economie.
De nu vrei ca la urmă să te trezeşti mofluz,
Evită surmenajul şi orice fel de-abuz,
Răreşte-o cu tutunul, mai lasă băutura!...
Iar dacă, din păcate, vrei să-ţi apropii gura
De epiderma unei persoane din elită, —
Oricât ar fi persoana accea de grăbită,
La locul ce urmează să fie sărutat
Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat.
Ori, ca să fiţi mai siguri de viaţă, eu vă zic:
Nu sărutaţi nici mână, nici gură, nici... nimic!

[1] Mai sigură, mai promptă şi mai puţin stupidă... (n. a.)

marți, 25 martie 2008

Tudor Arghezi

Marile taceri

La geamul sufletului tau
Se-ngramadesc pareri de rau.
Le uiti un timp,dar ele se aduna
Si se soptesc alaturi impreuna.

Voiai sa uiti de tot,sa uiti de toate,
Si,incercand,vazusi ca nu se poate.
Sa fie leac?Sa ti-l aduca cine?
Ca mortile,si ele, se-ngramadesc in tine.

Si lacrima-i amara,
O lacrima de roua si-o lacrima de ceara.
Ca am aprins in geam o lumanare
Si-o candela,la ce-a mai fost si doare.

Au tremurat ca doua stele
Intr-o-nganare muta intre ele,
Mahnirilor si vietilor trecute,
Rabdate pe tacute.

De cate ori,traite,ai murit?
Mahnirile ascunse le-ncepi si n-au sfarsit.

Inscriptie pe usa poetului

Intr-o viata de durata
Ai murit de patru ori.
De aceea n-ai sa mori
Inc-o data niciodata.

Moarte,cand ai vrut sa stii,
Moarte,viata cand ai vrut,
Moarte de necunoscut
Morti tarzii si timpurii.

Amintirile,treptat,
Au scazut,si-ncet,pe-ncetul,
S-a iscat din morti poetul
Ca un cerc dintr-un patrat.

Rataceste in pierzare
Spre un punct sclipit de stea
Porunceste-i si-o sa stea
S-o ajungi din departare.


Ion Ion

In beciul cu mortii,Ion e frumos;
Intins gol pe piatra,cu-n fraged suras.
Trei nopti sobolanii l-au ros
Si gura-i baloasa ca de sacas.

Cand cioclul-l ridica-n spinare,
Ion parc-ar fi de pamant.
De-l pui,poate sta si-n picioare,
Dar bratul e moale si frant.

In ochii-i deschisi o lumina
A satului unde-i nascut,
A campului unde iezii-au pascut
A incremenit acolo straina.

Departe de vatra si prins de boieri,
Departe de jalea mamuchii,
Pe trupu-i cu pete si peri
In carduri sunt morti si paduchii.

luni, 24 martie 2008

Geo Dumitrescu

Te astept

Te astept.Gandurile stau agatate,umede
de amintirea ta,umede,pe funie,
intr-o amiaza inerta,fara nicio adiere...
Te astept.Ceasul s-a oprit.Si doar inima
o aud masurand vremea,asurzitor,
drumul unic de la tine pana la tine...

Te astept.Am ars cuvintele miscarii,
totul in jur a ramas timp curat,impietrit-
nemiscat plutesc zapezi nesfarsite,paduri,
pe umar cu pasarea-lira,pasarea asteptarii...

Te astept.La fereastra turturi verzui
subtiindu-se, lacrimeaza.Te astept.
Cu inima stransa,te astept ascultand
ape amare ce-mi luneca tulburi
prin launtrice pesteri obscure.Incordat,
te astept,puternice batai la usa,
cu sufletul la gura,te astept,ingrozit si dulce tin un tigru de coada-
nedespartit,purtand sub brat,mereu,
genunchiul tau cald,arcuit,
asa cum mi l-ai lasat
in ultima dimineata...

Te astept.Linistea s-a strans intr-un mod urias,exploziv-catre el,
sfaraind usor,alearga scanteia pe fir,
nevazuta,milimetru cu milimetru,
in tic-tac-ul asurzitor,culminant,
al inimii.

Te astept,alergand pe spirala de groaza
a indoielii.Te astept.Totul
va sari in aer,pierind,
si nu-mi va mai ramane nimic
in afara de lacrima ta-suras,
in afara de ochii arzand,negre lalele,
si de geamatul tau sfasiind
dimineata clandestina de nunta.

Ninge indarjit,roiuri de viespi atatate,
ori ninge solemn,aproape abstract,
fara nicio legatura cu mine-
dar te astept,te astept,si sus,
pe sufletul meu stang,in tunuri,
flutura flamuri albastre.

Interiorul umbrei
"Lucrurile sunt obositor de clare..."(dintr-un poem mai vechi)

Intoarce-te in nevazut,acolo
cresc metamorfice adancituri
pe crestele iluziei ucise
de doua ori.Nici Hermes n-ar avea
despagubiri mai dulci decat iuteala
cu care ne desprindem,dus si-ntors:
neprihanite nimburi sangerand
sub clopote de plumb,
sub prea-vascoase umbre ,sangerand,
intr-una sangerand,in metamorfice
adancituri,o,iscusite Hermes!

Aceste semne fugare


Uitasem demult ca respir,ca aerul
ma cerceteaza adanc
pana-n marginea inimii,
parasindu-ma de fiecare data
cu nevazute amintiri si mesaje,
uitasem
aceasta obisnuinta,straveche incercare a vazduhului,
de a ma stapani,batandu-ma
cu valul sau ritmic
ca pe un mal de lut...

Dar,aseara,in vreme ce luna
se juca printre brazi cu oglinda,
mi-am vazut deodata puterea pieptului
scriind cu aburi calzi,
aproape luminosi din pricina zapezilor,
ciudate semne,ce inganau
fumul calator al trenurilor
despletit prin coloanele salcamilor
(pe care,in treacat fie zis,
intotdeaua am nutrit banuiala
ca-i ajuta sa infloreasca...)

Poate era frigul de vina
desigur luna,sau poate caldura mea
pe care o simteam crescand
din nervurile palmei tale mici
adunata in mana mea-
dar semne ciudate porneau
din pieptul meu,inganand
alergarea cerbilor printre brazi,
peste umerii stancilor...

Unde se duc oare,unde alearga?
ma intrebam plin de mirare,privind
ciudatele forme,calde,fugare,
ce izbucneau in larg
desfacand partii albe in intuneric,
ca altadata sabia fina,lucitoare,
a tineretii.
Unde se duc?ma-ntrebam,
si m-as fi luat dupa ele tiptil,
strapuns de curiozitate,
ca dupa niste urme ce simti ca te duc
spre usa unui adevar insemnat.

Prea mirat eram insa(poate
si din pricina lunii),dar,prin aceasta
lespede grea ce ma tintuia in loc,
auzeam furmicand cald,subtire,
mari banuieli bucuroase:
o,desigur,imi spuneam,
aceste semne fugare ale pieptului tau,
aceste forme albe,calatoare,
ajung undeva,trebuie sa ajunga.
Negresit,ele strabat padurea,
trec muntii si se lasa pe vai,dincolo,
spre marile orase...
Fara doar si poate,ele ajung undeva,
asa cum ajung la tine,
in acelasi chip si in altele,
toate mesajele,toate gandurile oamenilor,
cercetandu-le adanc,
pana-n marginea inimii,
batandu-te neincetat cu valul lor ritmic
ca pe un supus mal de lut
pastrator de urme si amintiri...

O,negresit,imi spuneam,
nu incape nicio indoiala,
aceste semne fugare ajung undeva,
ajung unde trebuie sa ajunga...
Fireste ca ajung,
altminteri,vezi bine,
altminteri,la naiba,ce rost ar mai avea
sa respiri?

As putea sa arat cum creste iarba

E putin ceea ce spun.Dar pot sa spun orice.
Cred ca pot sa spun.As putea sa arat
cum creste iarba,cum se-nalta un zid,
cum se nasc cai de lemn
dintr-o iapa de lemn...Pot sa spun...

-Esti dator!mi-au strigat.Spune!
Arata cum rasar stelele,
cum sangereaza negru pamantul
strapuns pana-n neagra-i aorta,
cum umbla gandurile aprinse sub frunti,
cum mor printre stanci neatinse vulturii,
arata cum coboara din arbori maimutele
devenind oameni,ca sa vaneze
maimute prin arbori...

Eu pot sa spun orice,ma simt in stare.
Nu mi-e frica de ganduri,de vorbe.
Dar,uneori,asmutindu-le in largul
vazduhului,ele se izbesc ca mustele de geam
se izbesc si revin ametite,cazand,
apoi iar se izbesc,inca o data,mereu,
ca proastele muste lipsite
de ochiul adanc al departarii...

Deschide fereastra!Dincolo de geam,
se vad spatii intinse,case si oameni,
se vad mere leganate pe ramuri,
se vad gradinile mari ale tarii,
ale Pamantului,
in care zilnic trebuie sa arunc
pietre si vorbe si pietre,astfel ca,
ridicandu-le ,sa bagati de seama,in fine,
si florile.Dar trebuie deschisa fereastra.

O,va jur,credeti-ma pot sa spun orice.
Dar trebuie deschisa fereastra,
fereastra intelesurilor adanci,
ce-ar putea sa cuprinda
adevarul meu si pe-al vostru.

Aduceti-va aminte mereu,spuneti mereu:
"deschide fereastra!" Altminteri,
zborul gandurilor va pastra in veci
geometria stramta a odaii,tusea scurta,
astmatica,a caietului cu amintiri,
unghiul inchis,cu trei dimensiuni,
in care atat de bine se potrivesc
panzele paianjenilor...

Spuneti mereu:"deschide fereastra!"
"Esti dator!" strigati."Spune!"
"Arata cum creste iarba,cum se-nalta un zid,
cum se nasc cai de lemn
dintr-o iapa de lemn,cum coboara
din arbori maimutele,devenind oameni,
ca sa vaneze maimute prin arbori...
Spune orice!Poti!
Esti in stare sa spui!Esti dator!"


O,deschideti,deschideti fereastra!

Dimitrie Anghel


Metamorfoza

Vroind sa uit,pe-o seara dulce lasasem sa m-adoarma crinii...
Si se facea ca fara voie traiam acum o viata noua:
Eram si eu un crin ca dansii si-n dezmierdarile luminii
Imi intindeam voios potirul sa prind o lacrima de roua.

Visam,traiam cu ei acuma,si-atat de alb eram subt luna,
Incat abia scriam o umbra,cand m-alinta sagalnic vantul;
Dar tihna se facuse-n mine si calda inima si buna,
Ca reveneam subt alta forma,sa-mpodobesc si eu pamantul.

Cand far' de veste-o mana pala,miscandu-si umbra pe gramada,
Ca subt imboldul unei forte necunoscute si fatale,
S-a-ntins vrasmasa sa ma franga si-acuma alb ca o zapada,
Muream tihnit de-a doua oara in linistea odaii tale.

Muream din nou,dar cand trudita,facandu-ti bratele cununa,
A fost s-adormi zambind la mine cu fata calma intre perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat usor subt luna
In cautarea altei forme desavarsite si eterne.

Fantome

Cu panzele-ntinse,sa-si afle scapare,
Vin nave grabite de vant si de frig;
Iar albe fantome se-nalta din mare,
Si-alearga de-a lungul inaltului dig.

Fluide si zvelte alearga si urla
S-atie cu grija intrarea in port,
Iar altele urca spre farul din turla,
Sa ceara drept vama ca plata un mort...

"Lumina s-o stingem,lumina,lumina...
Si-o data sermanul opait apus,
Funebra veni-va pe ape regina,
Regina cea neagra..." si iata-le sus,

Fluide si zvelte,din treapta in treapta,
Se urca s-ajunga la steaua de foc;
Dar steaua pe nave lumina-si indreapta
Si navele pasa acum spre noroc.

Aproape-s,si-acuma sirenele suna,
Si gata-i sa cada si ancora grea,
Si-atat intuneric,si-atata furtuna
Raman biruite de-o singura stea.

Scrisoare

Iti scriu,sa stii ca toate-s asa ca la plecare.
Ca n-am clintit un lucru de doua saptamani,-
Pe masa o manusa,zvarlita la-ntamplare,
Pastreaza inca forma frumoasei tale maini.

Si iata eventaiul si mica ta oglinda,
-Oglinda,cea mai buna prieten-a femeiei,
Ea care poate-atatea secrete sa surprinda
Cand usile-s subt paza neindurata-a cheiei.

Si-afara de aceste,e-un miros bland de floare
Ce rataceste inca...sunt cei doi trandafiri,
Care-au murit pe-ncetul in apa din pahare,
Marindu-mi intristarea cu doua amintiri.

Asa e-n casa noastra,iar cel ce ti le scrie
E-asa hursuz si jalnic,incat ma-ntreb de-s eu,
Sau am murit s-acuma traiesc iar ,cine stie,
Si nu-s decat un paznic batran intr-un muzeu...

Reverie

Cantai un cantec straniu din tarile de nord,
O melodie blanda si limpede ca gheata;
Si eu visam pe ganduri ce dulce-ar fi fost viata
Sa am cu tine-o casa pe-o margine de fiord.

Ca marmura curata,de sus si pana jos
Sa fie alba toata,si-n ape sa se vada,
Stand misterioasa sub gluga de zapada
Cum sta pe-un varf de stanca un cuib de albatros.

S-o-mprejmuie tacerea eterna de la poli
Sa para-ncremenite de veacuri toate cele
Subt mantii somptuase de albe catifele-
Si noi sa fim ai vietii cei de pe urma soli.

Sa dea ocol cu spaima corabiile mari
Si-n locul lor ,solemne pe calmul apei noastre,
Gehtarii sa-si porneasca escadrele albastre,
Plutind fara de steaguri si fara marinari.

Iar soarele fantasctic sa creasc-atunci si el,
nu-n zari,ci pretutindeni,si-o data in tot locul
Sa rumeneasca cerul,si-n urma,ros ca focul,
Sa stea deasupra noastra,rotind ca un inel.

Asa visam,dar toate cu ultimul acord
Am reintrat in noapte,dar nu ti-am spus nimica;
Si-am sarutat cucernic manuta asta mica...
Ce-a naruit o casa pe-o margine de fiord.

Constanta Buzea


Nor

Vegheaza-ma,
Ti-e data aceasta povara de catre mine,
Eu,care nu sunt decat unul dintre fiorii
Lui Dumnezeu.
Vegheaza-ma si-ti voi fi invatatura
Si ruga,si furarea cuvintelor.
Apropie-te ca si cum ai fugi.
Chiar daca vrei sa ramai,te indepartezi.
Cand trece gradina cu marul,
Sa nu fii oglinda in care se-neaca
Viermii satui.
Cat plutesc intre cer si pamant,
Cat inca ii stii neimperecheati,
Atrasi de imaginea lor,
Pe care in tine si-o vor gasi-o
Vegheaza-ma si vei fi aparat.
Altfel,
Vom pune mainile in poala,garboviti,
Conspirand,in timp ce nori grei
Ne vor iesi din gura.
Vegheaza-ma,teme-te cand vorbesc,
Cuvintele sunt semnele mortii,
Vegheaza-mi sufletul cat inca nu
Se intoarce infrigurat in cenusa,
Desparte-l de trup si de faima
Si vezi ce ramane.


In cea mai neagra dintre masti

Cum sunt o gura de pamant,
Mereu lovindu-ma de masti,
Le cer iertare ca un sfant,
Si ca un ucigas de masti,
De razbunarea lor ma-ncant,
Ca,moarte,nasc intr-una masti,
Care m-asteapta in cuvant,
In cea mai neagra dintre masti.

Si nu mai pot vedea,de tine,
In rautatea lor plutesc,
Cu tact de masca pe ruine,
Ma simt cocon imparatesc,
Astept ceva ce nu mai vine,
Ma-nchid in minte si vorbesc
Precum o masca-a mea cu mine,
Ma caut si ma ocolesc.

Cald mir,candva-aceste vine-
In deznadejdea lor traiesc
Gradini de ceara de albine
Care de dor innebunesc;
Sub creanga lor,sarac mai bine,
Decat poftind sa putrezesc
In cimitirele vecine
Cu ochiul vidului lumesc.

Te mai ascult un timp,Senine,
Ma-ndur sa cred ca te iubesc,
Dar numai vocea mea te tine
Imbratisat;in rest plutesc.
Maslinii sceptici ,pe coline
Sunt sufocati de cei ce cresc
Mascati in verde maracine
Si,surazand ii umilesc.

Ca sunt,intr-adevar pamant,
Setos si asurzit de masti,
Cu jumatate nume sfant,
Cu jumatate nume-masti,
De harnicia lor ma-ncant,
Ca,vii fiind ,se tem de masti,
Cand le astept intr-un cuvant-
In cea mai neagra dintre masti.

Casa marii

Zile mari de vara,
Tarmul prelungeste
Cortul lor de-atatea ori senin.

Pe nisip,amara
Umbra unui peste zburator-
Iluzie de chin.

Valuri vin,si nouri
Ies din casa marii
Amintind corabii care-au fost.

Una cu nisipul
Noi gandim profilul lent imaginat
Si fara rost.

Rasaritul pargul racoros
Ridica soarelui
Din ce in ce mai mic.

Barcile par fixe-n ancore de piatra
Duse prea departe
In nimic.

Cateodata pacea
E atat de dulce,
Cateodata in amiezi astept

Sa apara vantul
Ca un om albastru,
Transparent,cu mainile pe piept.

Dar se inmulteste
Serpuind in scurte tresariri
Caldura pe nisip.

Bronz de coif,de platosa,de scuturi,
Ne instraineaza vechiul chip.

Plajele sunt linse,
Animalul marii,
Parca-ar fi ranit si muritor,

Se jeleste,vine,
Pana-n preajma noastra,
Lacrameaza,cere ajutor.

Zile mari de vara,
Sari in nemiscare
Pierd pe drum un timp de imprumut.

Noptile sunt parca
O surpare neagra
De lumina arsa in trecut.


Inchis in lumea celor mari

Copil sa fii,sa te gandesti,
Inchis in lumea celor mari.
Copil sa fii,sfios sa treci
Si sa asculti cuvinte.

Sa bata vantul pentru toti,
Dar pentru tine el sa-nsemne altceva,
Sa simti ca esti nemuritor.

Sa fii curat si sa te-ascunzi
De vina celorlalti,
De nori sa-ti fie mila,
Si de schimbarea lor,
De care nu sunt vinovati.

Si dupa tine ramane o cale de mers

Catre singuratati,printre oameni,peste cetati,
Ochii lor sterpi incuind ca o rima un vers,

Caldele ziduri,fantanile,lor le arati?
Ele exista oricum.Orizonturi au sters.

Ei,fara tine ,cu tine-acelasi demers-
Praful astenic al stelei in univers.

Si,fara tine,in fata sunt miscatoarele dati,
Si dupa tine ramane o cale de mers.

Leac pentru ingeri

Sunt trista,dar de tine niciodata.
Fug animale speriate de minuni
La care nu mai stim sa ne gandim,
Miercuri si marti,vineri si luni.

Saraci in zile,cine stie,trecem
Legati la gat de lungi copilarii,
Ninsi de puterea sfintelor petreceri,
A nu fi,a te naste,a iubi.

Ce-mi dai,sa nu mor azi,sa mai rezist?
Leac pentru ingeri,cantecul meu trist.

Masti de sfiala

Cand vine clipa de cumpana,
Inainte de a cobori
Acolo unde curg fragmentar
Iubirile neimplinite,

Frica de necunoscut,
Micile lasitati,eroare in sine
A satisfactiei,

Unde putinul bine
Care-ar fi putut sa fie sus,
Despica o gura de colos
Si urla,

Unde raul de care ne temem
Face masti ridicole de sfiala,

Si cand frica de moarte
S-a sters in sfarsit,
Cel mai greu este sufletul
Celui fericit.