Alexandru Macedonski

Porunci Verlainiane

Cu femeia fii barbat,
Însă nu şi-amorezat:
Cine inima-şi păstrează
Nu oftează.

Cupa umpleţi-o cu vin
Şi îmbată-te deplin:
Numai cine aiurează
Nu oftează.

Facă lumea orice vrea,
Nu zvoni că este rea:
Cine gândul nu-si trădează
Nu oftează.


Noaptea de februarie

I

Mi s-a părut întotdeauna un ce scârbos şi crud
Ca după-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud
Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate
Nenorocitele fiinţe ce se numesc: prostituate.
Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare
Să uiţi că mumă ţi-e femeia şi că în pântec te-a purtat,
Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare
Precum se pune un stigmat.

Şi câtă osebire este între amor şi infamie,
Între cădere şi cădere, sau sărutări, şi sărutări...
De-o parte, tainică plăcere ce se-nfăşoară-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.
O! şi cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite
Care nu pot ca să aibă nici voinţă de-un minut,
Cu blestemele pe buze de-alte buze-năbuşite,
Cu palpite pentru-oricine — cunoscut — necunoscut;
Seara este-o îngrozire pentru unele din ele,
Nededate încă bine cu mârşavul povârniş;
Altele, mai decăzute, mai deprinse, sau mai rele,
Râd de cele care-au lacrimi sub al genelor umbriş...
Lacrimi?... Nu mai ştiu să plângă de o vreme-ndelungată...
Lacrimi?... Au vărsat destule ele, care nu mai plâng...
Lacrimile nu dau pâine, şi nici jimbla cea uscată
Nu se cumpără cu ele, dacă pică sau se strâng.

A! Civilizare! Secol de progres şi industrie,
Ai maşini de aburi duse, şi cu trăsnetul te joci,
Secol plin de prevedere, secol de filantropie,

Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci,
Împărat atotputernic, pe uscat ca şi pe valuri,
Îţi îndeplineşti menirea şi nu am de zis nimic,
Dai femeilor calvaruri şi poeţilor spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice că eşti mic?

II

Viscolea cumplit afară şi era o noapte sumbră,
Se ghiceau, plutind prin colţuri, bestiale năzuinţi,
Ş-arătând ale lui clape, un clavir zâmbea din umbră
Ca o tânără femeie ce-şi arată albii dinţi.
Scaune şi canapele având droturi sfărâmate
Prin zgâita lor damască de un verde spălăcit,
Dau afară-n şomâldoace, dintre pânteci scufundate,
Câlţul obosit de slujba unui loc neodihnit.
În pereţi, vreo două cadre de femei în pielea goală,
Ca în piepturi să deştepte a dorinţelor răscoală,
Iar pe scaune, trântite, câteva cadavre vii,
Mute între ele, însă, vorbăreţe dacă vii...
Ele toate poartă-n faţă ca pecetie cumplită
Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită...

O femeie mai bătrână le dezmiardă părinteşte --
Lina este deocamdată mai frumoasă, — ş-o iubeşte
Deocamdată, dintre toate, într-un chip deosebit...
Însă nu dispreţuieşte nici pe Mimi — o nebună
Ce ştiind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună...
Nici pe Liza, nici pe Miţa, nici pe Ana — unguroaică
Care poartă sânge roşu sub o piele de nemţoaică.
Toate fetele sunt bune, şi a cărnii exploatare
Să-nzecească capitalul într-un singur an e-s stare.

III

Zoe — fată mai brunetă — la fereastră alergase...
Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopoţei,
Căci o sanie în curte pe zăpadă-alunecase,
Şi intrară în odaie câţiva tineri derbedei
Erau patru — între care, un vlăjgan scăpat de şcoală,
Care încă nu-nsemnase pe a vieţii sale coală
Cu condeiul voluptăţii vorba magică ,,Amor".
Mai frumos ca sfântul Gheorghe, îşi da aere viteje...
Ele — repede ghicindu-l, se-ncercau să-l prindă-n mreje,
El, roşind ca o cireaşă, se făcea-ntreprinzător,
Şi cu vinul ce băuse, ca turtit să fie bine,
Şi cu ochii mari şi negri ce cătau în ochii lui,
Îi părea cum că odaia se-nvârteşte, şi, în fine,
Lesne poţi să mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.
Unul câte unul, dânşii, câte patru, dispărură
În odăile de-alături cufundate-n umbră sură,
Făr-a număra cadavrul ce-l avea fieştecare
Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.
Câte patru, şi sunt tineri! Câte patru, şi din ei
Ce-şi prostituie juneţea la pierdutele femei,
Cangrenându-şi corp şi suflet cu o minte neînţeleaptă,

IV

Dar din trei, uitate-n jeţuri, cea mai tânără-adormise,
Însă somnu-nseninase chipul veşted şi-ncruntat,
Scuturând pe alba frunte umbra jalnicelor vise,
Când copilul dinăuntru ieşi palid, dar bărbat...
O mândrie triumfală corona frumoasa-i faţă,
Şi din ochii lui în cearcăn care veseli dau ocol,

S-ar fi zis, de orişicine, preursirea că-l răsfaţă
Şi că este dintre-aceia care-ajung la Capitol,
Că degrabă câştigat-a vreo victorie-nsemnată,
Că de groaza lui duşmanii au dosit-o ca mişei...
Nu! Victoria cea mare, bătălia câştigată
Nu este decât podoaba tinereţii, dezbrăcată
Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.

Mai veni puţin la urmă un bătrân uitat de vreme,
Rămăşiţa lui de zile ca să-şi dea mai iute-n jaf
Pătrundea, voios şi sprinten, fără s-aibă a se teme,
Căci izbânda bărbăţiei şi-o găsise într-un praf.
Mai veni şi o fiinţă cu privirile în ceaţă,
Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,
Ca să-ţi iei cu nepăsare linguriţa de dulceaţă
Şi să pleci trântind în tavă gologanii pentru ea.

Mai veniră... — nesfârşită ar putea ca să ajungă
Lista celor care intră, lista celor care ies...
Primăvara, ziua creşte, însă noaptea e tot lungă
Pentru carnea ce se vinde palpitând sub interes.
O! şi cugetând că, poate, înjositele fiinţe,
Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,
Ar fi mame, coronate cu speranţe şi credinţe,
Iar nu frunze tăvălite într-al uliţei canal.
O! şi cugetând că, poate, dacă-ar fi avut în lume
Inimi pline de iubire să le ţină loc de mume,
Sprijinul vreunui frate, care vine când îl chemi,
Sau mângâietoarea voce a prieteniei sfinte,
Cu poveţile-nţelepte din risipa-i de cuvinte,
Spuneţi-mi, e cu putinţă să te-opreşti să nu blestemi?

V

Lumânările scăzute şovăiau — şi prin odaie
Focul ce murea în sobă c-o albastră vâlvătaie
Flutură, trecând pe chipul unei searbăde femei.
Singură mai rămăsese dintre celelalte toate...
Însă, din minut în altul, rândul o să-i vie poate --
Şi va trebui, atuncea, ca să-şi facă rândul ei.
Încă-n floarea vieţii sale, ea ce este mai trecută,
Este însă osândită ca să fie mai pierdută,
Să se plece, mai supusă, la un semn — la un cuvânt...
O ţineau de milă, poate, sub acel coperământ,
Şi când aspra sărăcie zilnic se însărcinează,
Pe tăbliţele pierzării să înscrie nume noi,
Mila, într-o dimineaţă, te căieşte, şi oftează,
Dar te ia frumos de mână, şi te-aruncă în noroi.
Ea ştia prea bine aceasta, şi supusă la poruncă
Îşi urma osânda vieţii într-a viţiului muncă,
Iar Frineie, despletită, îşi făcea un piedestal
Dintr-a corpului osândă, dintr-a vorbei degradare,
Şi din tot ce îngrozeşte, şi din tot ce e în stare
Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal,
Sau să facă să tresară patimile-n amorţire
Dintr-un suflet peste care, ca un vânt de pustiire,
A trecut desfrâul rece cu instinctu-i bestial.
Însăşi fetele pieirei o priveau cu îngrozire,
Sau cu scârbă, de la dânsa, întorceau a lor privire,
Nevorbindu-i timp de ore, şi de zile, şi de luni;
Ea-nfrunta cu nepăsare revoltatele furtuni...
Trăsnetul putea să cadă, c-ar fi râs şi-atuncea încă...
Inima i se schimbase în prăpastie adâncă,

Pe-ale cărei margini triste nu mai creşte iarbă chiar.
Şi din care nu reurcă nici răsunetul afar'.
Unde se gândeşte, însă, stând în jeţul ei trântită?...
Faţa ei odată mută e acuma-nsufleţită...
Iat-o... Pare că vorbeşte făr-a zice un cuvânt...
Pare c-o-nfăşoară vălul unei creşteri îngrijite...
Pare-a nu mai fi femeia cu simţirile tâmpite
Şi c-a tresărit cenuşa într-al inimii mormânt.
Care vis o năluceşte?... Care înger o însuflă?
Iat-o... Se ridică, umblă... — pe când vântul care suflă
Bate-n geamuri, bate tare, şi le zguduie cumplit...
Fâlfâiesc în candelabre lumânările deodată...
Însă ea se îndreptează, palpitând transfigurată,
Spre clavirul ce-i zâmbeşte printre fildeşu-nvechit.
Degetele-i deşirate calcă clapele sonore...
Armonia se deşteaptă, lenevoasă, la-nceput,
Visătoare ca fecioara cugetând în timp de ore,
La bărbatul ce iubeşte fără ca să-l fi văzut.
E melancolia dulce dintr-o tainică-adiere...
E murmurul plin de şoapte al pârâului duios...
E o voce ce şopteşte, ca să-şi uite de durere,
Un refren din câte-un cântec simplu şi copilăros.
Însă, fiecare notă, e o perlă care scapă
De sub degetele albe ce alunecă pe clapă
Ca să meargă să se spargă cu un sunet cristalin...
E o melodie sfântă de pe-o harpă inspirată,
Este dulcea sărutare de pe buza adorată,
Este-a îngerilor voce dintr-un cer de soare plin.
Şi cu cât clavirul varsă note mai armonioase,
Cu atâta se fixează ochii ei deschişi şi mari
Într-o ceaţă, pe sub care vede zilele-i frumoase

Strecurându-se întocmai ca fantasme legendari...
Vede casa-i părintească şi cu streşinile-i late
Pe sub care se agaţă cuiburile dărâmate...
Rândunelele pe-alături dau ocoale neîncetat;
Mumă-sa-n pridvorul verde o priveşte cum se joacă,
Fetele vin la fântână, pe când popa-n toacă, toacă
La biserica din sat.
Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde
Şi aruncă o privire poleită peste unde,
Roata morii se-nvârteşte, vântul suflă prin zăvoi,
Turmele de la păşune trec mugind în jos pe vale...
Clopoţeii de la capre zăngănesc voios în cale...
Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.
Însă scena se preschimbă, pe când râuri de-armonie
Se revarsă în cascade de sub degetele ei,
Şi pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face să vorbească inima unei femei.
Dreaptă ca o somnambulă, ea loveşte-automatic
Fildeşul sau abanosul învechitului clavir,
Pe când ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic
Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir.
Vântul scutură fereastra! — Ea nu vede, nici n-aude!
Focul moare trist în sobă, lumânările pălesc...
Ea tresare — ea renaşte — geme cu accente crude,
Căci şi clapele au limbă, căci şi clapele vorbesc.
E pierdut, pierdut trecutul! E pierdută fericirea...
În prezent, nici chiar nădejdea, viaţa moartă, şi-njosirea...
În trecut, era iubire, erau raze, era trai...
În prezent, ticăloşia; în trecut, un vis de mai.

VI

Începuse, făr' să ştie, pe divinul Trovatore,
Operă care vorbeşte cu poeţii-n orice ore,
Şi pierdută-n reverie, ajunsese-n acea parte
Când durerea-n Mizerere printre inimi se împarte
Şi când Verdi împrumută note de privighetori
Ca să zboare, dus de ele, pân-la cei nemuritori.
Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozavă,
Şi pătrunsă de-o simţire dureroasă, dar suavă,
Degetele-i descărnate de abia mai izbutesc
Din clavir să redeştepte cântecul dumnezeiesc...
Mizerere! Mizerere! Dânsa-n lacrimi izbucnise...
Pe octavele-amuţite mâinile-i încremenise...
Ea uitase ce e plânsul de sunt ani îndelungaţi...
Armonie! Limbă sfântă, care e ş-a ta putere
Dacă faci să curgă lacrimi ca o dulce mângâiere
Chiar din ochii ce de ele se arată mai secaţi?
Care e ş-a ta putere, tu ce-nsufleţeşti îndată
Chiar cadavrul unei inimi într-un piept înmormântată,
Şi aci ne faci să plângem şi aci, ca să zâmbim?
Nu eşti tu vreo voce dulce de prin ceruri exilată
Dacă tu ne faci cu ele ca prin farmec să vorbim?
Armonie! Limbă sfântă, limbă plină de simţire,
Tu dai cântecului aripi şi-l înalţi de la pământ...
Între suflete şi ceruri eşti trăsura de unire,
Şi când nu mai cânţi în suflet, omul intră în mormânt.
Ea plângea... Era scăpată... Dar, c-o grea scârţâietură,
Uşa se deschise-atuncea, şi-njurând de dumnezei,
Un băcan cu ceafa groasă, mirosind a băutură,
Puse-o lungă sărutare pe-ofilita ei figură...
Toţi ne-avem destinu-n lume... El pe-al său, şi ea pe-al ei.

Adrian Păunescu

Calea de după ultima cale

Atunci când nu mai e nicio cale
decât un ştreang sau glontele în cap
doar tu poţi transforma un handicap
in performaţa regasirii tale.

Prea multe şovăieli nici nu încap
în pasul unui om cu braţe goale,
neantului,dă-i pinteni,ca să-şi scoale
toţi caii morţi si să pornească-n trap.

Şi totce nu se poate inafară
în tine însuţi caută mereu,
la tine-n oase-i ultimul traseu,
un drum,un pod,o casă şi o scară
si vei simţi ca însuşi Dumnezeu

pe cel din urmă drum al tău coboară.

Lumea fără mine

M-am întristat,gândindu-mă
că,dacă eu mor duminică,
toate aranjamentele săptămanii viitoare
se vor împlini fără mine,
chiar şi serialele de televiziune
continuând,
netulburate,
cu episoade noi,
după ce am urmărit,toată săptamâna
reclama pentru ele,
de pe fotoliul
unde bolesc

Toamna-mpotrivirii

Iar şi iar
vers lunar,
la adio tu,
da şi nu,
da şi nu,
numai nu.

Vezi că vine toamna şi e rău de tine,
Valuri de rugină trec spre orizont,
Şi,de-atâta jale,o să fie bine,
Se consumă-n sine ultimul afront.

Răsărit de lună peste draa noastră,
Se zburleşte bronzul vechilor statui,
Roua limpezeşte ultima fereastră,
Sunt al tuturora,eşti a nimănui.

Ţi se potriveşte de minune roua,
Între noi se-aude tot mereu un tren,
Luna răsărita,sus,în strofa-a doua,
Vine să apună tocmai la refren.

Hai că-ţi dau refrenul cu-n apus de lună,
Mâine-n zorii zilei dă-mi-l înapoi
Şi-o să fim acolo,iarăşi,împreună,
Cade luna plină,toată,între noi.

Toamna-mpotrivirii,totuşi,noapte bună,
Te defer uitării,punţile s-au frânt,
Răsărit de lună si apus de lună,
Peste-un imposibil cuplu de pământ.

Îmi condamn refrenul la o altă rană,
Mă intimidează greierii enormi
Şi mă rog la cerul,care e-n icoană,
Să apună luna,ca să poţi s-adormi.

Şi miroşi a lună,când e-atâta toamnă,
Şi avem nevoie de lumina ta,
Şi,la tine însăţi,noaptea mă condamnă,
M-a învins refrenul,nu-l mai pot schimba.

Sunt in viaţa noastră nişte nopţi ciudate,
Cum e şi aceasta,ce ţi-o dau in dar,
Şi miros a noapte,care nu mai poate,
Fără nebunia clarului lunar.

Nonsens

E anormal să nu ştim cine suntem,
e fără sens să tot trudim în întuneric,
e imoral să ne plătim,tot noi,şi moartea.

Progres

avem in faţa ochilor totul
şi nu ne putem bucura
de absolut nimic.

Moartea spiritului

Trec prin viaţă angrosiţtii.
Se instaurează cultural.
Bibliotecă de cărţi albe.

Scumpiri

Costă din ce în ce mai mult
hârtia de scris.Desenez litere din ce în ce mai mici,
în curând,mă voi rezuma la un punct.

Diferenţial

Suntem atât de amestecaţi si de comuni
că ne-ar fi imposibil să ne cunoaştem
fără aceste numere de case,
fără aceste numere de telefon,
fără aceste numere de maşină.


Din marele bazar cu amanunte,
Platind cu viata tot ce scump era,
Iubita mea, ti-am cumparat un munte.
Pacat ca n-o sa-ncapa-n lumea ta...

Iubita mea, ti-am cumparat un munte,
Am fost la targ, dar nu l-am luat pe bani,
Are paduri, si rauri, si o punte
In varsta de un milion de ani.

Ti l-am adus in brate pan’ la poarta,
E urias si stanca lui e grea,
Comertul ambulant cu munti se poarta,
Dar unde ai sa-l pui, iubita mea?

Ce munte colosal, un munte straniu,
Cu porci mistreti, ce canta-n coruri jir,
Iar in adanc sunt straturi de uraniu
Si-am dat putin pe el, un chilipir!

Si m-am certat cu fel de fel de lume,
Caci toti vroiau sa-l ia sa-l duca-n munti.
I-am injurat de fapte si de nume,
Nu stiu de ce toti oamenii vor munti...

Iubita mea, gaseste marea vale
In care sa-l aduc si sa-l rastorn
Si-apoi la nunta regasirii sale
Sa cant ca vanator al lui din corn.

Iubita mea, ti-am cumparat un munte...
Sa faci cu el ce-oi sti si ce ai vrea,
Eu ma retrag in pesteri muribunde.
Am dat pe acest munte viata mea.

Nichita Stănescu

Adolescenti pe mare

Aceasta mare e acoperita de adolescenti
care invata mersul pe valuri,in picioare,
mai rezemandu-se cu bratul de curenti,
mai sprijinindu-se de-o raza teapana de soare.
Eu stau pe plaja intinsa taiata-n unghi perfect
si ii contemplu ca la o debarcare.
O flota infinita de jole.Si astept
un pas gresit sa vad,sau o alunecare
macar pan' la genunchi in valul diafan
sub lenta lor inaintare.
Dar ei sunt zvelti,si calmi si simultan
au si deprins sa mearga pe valuri,in picioare.

***
Cum as putea sa-ti spun intregul adevar?
Ce-as mai avea atuncea de vorbit cu tine?
Dar cum ar fi sa nu-ti spun totul,toate?
cu ce cutit,de unde sa tai o limpezime
in doua si s-o-mpart
niciunuia,intreaga,oprind la jumatate
silabele,privirea si vana de pe gat
din paisprezece sa fac sapte reci curate,
doua brate-unul,si atat.

Poem

Tu plutesti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Iti sprijini tampla
de inima mea,ca o piatra rosie,
si astepti sa-ti spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am ispravit demult
sa ti le mai spun.
Gura mea e-n tacerea cea mai desavarsita
inclinata ca matasea unui steag
intr-o zi fara vant.
O,nu pleca nicaieri!
Imi voi rupe inima cu un singur gest
al mainii,
ca sa rasara durerea care stie
numele durerii,
ca sa rasara dragostea mea de barbat
care stie numele tau ciudat,de femeie.


Doină

Mi se face toamnă
bătând înspre iarnă,
iarna cucului
şi-a străinului.
Mi se face iarbă
mi se face capră
şi mi se mai face
Noe-n şapte-arce
printre dobitoace
dragi de animale
de-ale dumisale...
Ah,veniţi-vă
şi muriţi-mă
şi muriţi-mă...

Altă matematică

Noi ştim că unu ori unu fac doi
dar un ingorog ori o pară
nu ştim cât face.

Ştim ca cinci fără patru fac unu
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi
dar eu şi cu tine,
nu ştim,vai, nu ştim cât facem.

Ah,dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roşcovană,desigur,
o varză împarţită la un steag
face un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal...

Numai tu ţi cu mine
înmulţiţi si împarţiţi
adunaţi si scazuţi
rămânem aceiaşi...

Pier din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Semn 23

Ca o pasăre neagră pe un ou alb
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca o pasăre albă pe un ou negru
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca nimeni pe nimic
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca al nimănuia pe nimeni
aşa stau şi îmi este dor de tine.
Alb negru,alb negru
ce dor îmi este de tine
pasăre spartă si ou zburător
Doamne,ce dor poate să-mi fie de tine!

Prin tunelul oranj

Se liniştiseră copacii si zâmbeau
şi surâdeau spre mine,
iar eu ştiam:în curând
ei or să moară.
Se liniştise vrabia din gând
şi-mi ciugulea cuvintele din palmă
şi eu ştiam:în curând
ea o să moară.
Se liniştise calul de o şea
iar muntele se liniştise tot de vulturi
neclintit stăteam
ca să-i îngrop în gânduri
şi mi-era frică şi nu surâdeam.

Transparentele aripi

Merg şi toate dau din aripi;
aripile de piatră ale pietrelor
bat atât de încet,
încât pot smulge din ele cristale de cuarţ
ca pe nişte pene dureroase.
De altfel nu mă interesează decât aripile pietrelor
pentru că bat foarte încet
pentru că bat în interiorul lor,
care este in acelaşi timp interiorul timpului.

Aici sunt odăi,camere,culoare,
săli de tron.
Regele păsărilor nu are aripi.
El nu zboară pentru că prin el
se zboară şi se dau aripi.

Prin arterele regelui păsărilor
migrează cocorii şi cârdurile de raţe sălbatice.

E o migraţie de la cot la umăr.
Linia tropicelor
nu este altceva decât sprânceana lui.

Dar la Ecuator,ah,Ecuatorul!

Aici in pietre unde totul este dur,
unde timpul nu poate fi pipăit,
unde trecutul nu pare a exista,
unde viitorul nu poate fi imaginat,
se află sala tronului.
Aici stă regele păsărilor-
el este orb,este mut.

Este surd,este şchiop,
este nemâncat,este nebăut.
Este nedus,este nenăscut.
Este nebun,este neînţelept,
este nefericit,
este neapărat,est nenăscut.
Este netrebnic,este neghiob,
este nefericit,este nedemn,
este nevăzut,este neauzit,
este negustat,este nepipăit,
este nenăscut.
Este nemaipomenit,neînchipuit,
este nevisat,este neadormit.
Este necugetat,este nevolnic,
este nenăscut.

Pietrele dau din aripi mai încet.
Pietrele ţin în ele pe regele păsărilor.
Pietrele zboară stând pe loc.
Pietrele nu se mai gândesc la altceva decât la piramide.

Regele păsărilor e înlăuntru,
înlăuntrul regelui păsărilor
sunt păsările,
înlăuntrul păsărilor sunt maţele lor şi gurile lor,
în guşile păsărilor sunt grăunţele.
Cine vrea să semene graunţe
mai întâi trebuie să spargă pietre.

Pietrele dau din aripi cel mai încet
trebuie înnodate la capete
mai multe vieţi
pentru a alcătui o singură privire.

Cu o astfel de privire se poate vedea timpul.
Pietrele dau din aripi cel mai încet-
înlăuntrul lor e regele păsărilor.

Către fântânar

Nu săpa prea adânc,îţi zic,
nu săpa prea adânc, nu săpa,
că o să dai de cer
că o să dai de cer
de alt cer,de alte stele,îţi zic,
de alt cer,de alte stele
şi acolo între ele
de alt pământ,de alt pământ.

Later edit:

12 ziceri de nuntă

I
Şi acum,de drag de tine,Dora
mi se lungeşte mâna dreaptă şi o bag pe sub pământ
pe sub cîmpia Bărăganului o bag plimbând
luciul unghiilor mele prin rădăcinile de iarbă verde
şi dintr-o dată Dora
ca pe o hârtie verde Bărăganul îl întorc pe dos
să-i scriu rădăcina ierburilor lui
cu sparţii mei de doi ochi albaştri

II
Dezleagă-mi privirea de pe glezna ta
lanţul dureros şi pofticios al privirii dezleagă-mi-l
lasă-mi tu Dora calul mue dezlegat de tine
eu am plecare-n mine
tu ai statornicie-
între noi doi e o genune.
eu,Dora sunt un drum
tu,Dora eşti al meu cătun
şi amintirea mea cea din copilărie
şi din a mea copilărime,
iar dacă fumul însuţi dânsul ar avea vreun fum,
tu Dora,numai tu eşti acest fum.
Te văd, îţi zic
rămân şi plec
că am grăbire.

...

IV.
Şi când mi-am tras viaţa ca pe o săgeată
din arcul munţilor Carpaţi
îi dezdoisem de la Vrancea-n jos
până-n Balcani şi pân' mai jos
pân' la Olimp şi pân' mai jos
Până la Cnosos unde-i labirintul
până la Eggea
unde-i mormântul.

V.
Pe Bărăgan grâul cel tot se prefăcuse
în spice ţi în pene de la aripe de vultur
de lătrau privighetorile,
de gungunea pământul ca o lătură
spălată de pe stele.

VI.
Deveniseră scheletele luminoase în ţărani
întocmai cum lumina e scheletul stelelor.

VII.
cuvântul de ţinea pe toţi laolaltă
şi dragostea mea de tine,Dora
am împtins-o cu umărul până făcui roata
şi înlăuntrul ei spiţa şi bulbul şi tuiul
munţilor Apuseni
şi stelele,oi
şi cântecul,doina
de m-am strâns în braţe cu izvoarele
atâta de cu foc şi atâta de tare
încât ne ţâşneau păstrăvi prin ochi
ciocârlii prin urechi
flori prin nări
şi sânge prin gură.

VIII.
Şi acum,de drag de tine,Românie
mi se face verbul teritoriu
numele verbului,munte
şi rostirea adaugă lumii
felul ei spus
zis şi gândit
şi cuvântat.

IX.
Doamne,apără poporul român
căci şi el te apără pe tine
el este al tău,verbule
pentru că el este tăul tău
el e malu tău prin care curgi
şi patul visului tău,
pentru că numai el te rosteşte tăcându-te.

X.
Vino şi dănţuie,Isaiia!

XI.
Vino şi dănţuie,Isaiia!

XII.
Vino şi dănţuie,Isaiia!

George Morosanu

Panta Rhei

Despletita-i padurea.Biserica.
Rani fumegand.Amintiri.

Prin lucruri se pierde.
Aprinsa.
Mai roz.
Mai albastru.
Portocaliu.

Curge mereu.

Viu se rostogoleste.
Cu ape si pietre.
In sangele meu.

Trepte

Neguri cat muntii
si lut.
Varstele timpului mut.

Floare de lotus.Pe vant.
Varstele noastre arzand.

Lucruri de maini intelepte.
Varstele timpului.
Drepte.

Echilibru

Petale sonore:cling-cling
imi frang de taceri, margarint.

Imnuri solemne-mi rodesc
grai de culori,campenesc.

De purpusa,cantec si ceara,
sarut in azur,de vioara.

Haiduc la raspantii,prin timp,
eu cerul acesta nu-l schimb.

Fara sa0mi cheme furtuna,
inaltul si-adancul sunt una.

Inceputuri

Timpul crestea-catedrala.
Cu boltile-n mine
-rascoala.
Prea apring pornise framantul.
Prin viscol,
cuvantul.

Cuvantul padurii pustii.
Cu raristi de cantec desarte.
Cu zari fumurii...

Agonic starnise trioene,
tacerea campiilor albe.

Tacerea aceea cu fosnet de mare,
cu ganduri de-a valma,
-ninsoare...

Joc vitreg

Fulguie corbi de-ntuneric...

Surd.
Peste frunte.
Uscat.
Mana loveste
in luciu
poarta aducerii-aminte.

Si mama si tanci
farame ramanem,de stanci.

Trudit,
urgisit
si timpul milos s-a oprit...

De huma joc vitreg
si var,
naruie muntii:
cosmar.

Intoarsa-n fereastra,
balaie,-
luna se uita-n tigaie.