Ion Alexandru

Capul meu*

Am fier în cap şi trage trăsnetul
cum trage ochiul oceanului noaptea
duhul morţilor din ceruri pe pământ.
Ochii mei albaştri sunt spuza
limpede aleasă de pe vulcanul clocotind,
părul meu blond pulberea razelor
unor zori dispăruţi demult din fantezia noastră.
unde-mi închin o clipă capul spre odihnă
se şi adună norii îngroziţi deasupra mea
şi brusc se iscă fulgerele.
Soarele se cufundă-n neguri,
zâna sângeră în crăpăturile uşilor,
lama cuţitelor şuieră prin părul cerului
înţepenit de ceafa mea,
cioturi solzoase de lacrimi verticale
în care îngerii se-năduşe la rând.
Recoltele sunt din nou ameninţate
de revărsări neaşteptate.
Roiurile rupte de stupi uită drumul întoarcerilor
prin găurile săpate din instinct
în laptele de piatră al luminii,
clopotele-n primejdie răstoarnă cerul
cu jalea lor (le-am auzit de-atâtea ori
în somn-că universu-i plin de cimitire).
Nicăieri nu pot întârzia prea mult,
dealul mă cheamă,valea mă alungă,
dorul mă roade,spaima mă-nveşmântă.
Zac îngropat de-atâtea ori cu câmpul peste mine
şi pun vina pe moarte că ea locului mă ţine.
Dar se arată cu armele de lucru puhoaiele
mulţimii şi mă alungă blestemând,
alteori zac săptămâni cu capul clădit
în piatra din fântâni.
Cetatea mă asemuie unui balaur
şi pune premiu pe alungarea mea.
Câteodată,în pieţe,la marile serbări
mă-ncaier cu turnirurile-nfierbântate
sub bărbile lui Bachus,
dar ies fără să vreau învingător
şi sunt hulit cu pietre
şi scos în faptul nopţii,
pustiu şi singur sub povara mea.
Unde se duc aceste veşti-corhote
târându-mi capul mai presus
de trup?
Ce umbră stranie cu pielea leorcăind
mă biciuia deasupraşi-l apasă
şi când adorm
se furişează ghem la subţioara
mea şi îmi pompează iarna
în oasele din trup?

*aminteşte de asta

Jon Oskar

Noaptea pe umerii noştri

Da, dacă am încerca să scuturăm noaptea de pe umerii noştri?
Am vedea surâsurile care se oglindesc, numai în treacăt,
pe asfaltul cenuşiu al şoselei, şi automobile
ivindu-se în privirile noastre – primăvara vine
doar în treacăt – şi mărunţi funcţionari
în automobile smulgându-şi chipul o dată cu hainele,
doar în treacăt, în timp ce se dezbracă, şi femeile timpuriu
fanându-şi sânii mult mângâiaţi în trecătoarele ore
ale nopţii, dar soldaţii dansează pe asfaltul cenuşiu
al şoselei, şi automobilele răsar în privirile noastre
şi asta-i noaptea care apasă pe umerii noştri, în timp ce,
obosită ca asfaltul sau casele, ţara aşteaptă ca o fetiţă să vină
c-un omuleţ, într-un automobil micuţ pe care
să-l conducă liberi de orice soldăţime, dispreţuind
spaimele slugarnice, în limpezimea solară a zilei.

Poemul şi lumea

Poţi să-mi culegi poemul şi să-l duci
iubitei tale, care nu ştie decât c-ar putea spune
te iubesc; şi puteţi râde împreună
de poemul meu şi să spuneţi: O, e ciudat,
o, ciudat mai e acest poem despre libertate,
şi ciudate-s aceste cuvinte care-au liberat
mâinile, piepturile şi limbile noastre
şi ne duc spre îmbrăţişare, e ciudat
să fii liber şi să iubeşti cu minţi pline de bucurie,
cu căldura visului acestui poet care şi-a aruncat
simţămintele sale în vântul noptii,
o, ciudată-i această odă adusă minunii
şi-acest poem despre noi doi care-am găsit
crini roşii şi trandafiri albi în mâinile
vântului de noapte ca să îmbine o coroană-nflorată
în jurul amândorura. Poţi să-mi culegi poemul
şi să-l iei de aici; eu nu-l cunosc.

Nicolae Tăunu

Contrapunct

Singura depărtare dintre noi
e inima,
singura apropiere dintre noi
e uitarea
mai încolo cuvintele
aliniate ca panselele
pe un mormânt pustiu
şi ploaia
nepătrunsă de gri.
Aud sub lespede paşii
cum înfloresc
pe zăpezi galaxii...
Ai cui sunt?Mai ştii?
Nu răspunzi.Nu mai răspunzi.
Mâine alţi paşi vor înflori
între inimă şi uitare
lângă cuvintele
de fiecare zi!...

Reîntâlnire

Ţnintuit patului,nemişcării,
siluit de solitudinea
nedorită vreodată,
cocor ostenit
plutind deasupra mării
când la orizont
niciun catarg nu se arată...
Cu moartea mă obişnuisem pe front,
câte doi sub o simplă prelată,
câte zece în groapa comună,
dar în pat simţind cum
se topea batista în palmă
şi plecam singur ca un fum
zidit între veşnicii,
mi-era teamă,teamă!
Viaţa mi-a întins încă o dată
mâna-i de ieri radioasă
cu zmei din copilărie,
cu bile,cu arşice,
cu transfuzie de cer,
în chemarea nestinsă a mamei:
-Nicolae,vino acasă!
Şi m-am întors simplu,obişnuit,
a auzul glasului de mătase,
la familiaru-i zvon,
căci moartea cu ochii închişi,
neatentă călcase
pe liniile interzise din şopron!...

Marin Sorescu

Cartea Morţii

Semnează distrat
În cartea morţii
Cartea vieţii a fost
Ridicată discret,adineauri,
Şi arsă cu flacără mică
În faţa casei.

Cine a vrut să se uite
S-a uitat,descoperindu-şi capul.

Sângele s-a întins puţin pe pagină,
Îngerul îndoliat pune sugativa.


Solul mării albastre


-Îmi retrag apa din celulele tale,
Îmi trimite vorbă marea
Printr-un sol,
Am nevoie de combustibil
(Acum în pragul iernii.)

-Înţeleg de ce de la o vreme
Nori grei îmi dau târcoale:
Există în ei bună parte din mine
Care îmi face cu mâna.