Emile Verhaeren

...Şi ninge,
Şi ninge mereu...
Se destramă
O lână săracă şi lungă şi-nceată,
Pe lunga,săraca,mocnita câmpie
În care doar ura e caldă şi vie...

Şi ninge...
Şi ninge-
Căci colo-n înalturi
O mână vrăjmaşă s-a-ntins
Şi-a deschis
O vitregă traistă ticsită cu rele.

Şi toarnă,
Şi toarnă,
Mereu,
Făr-de preget,
Haina-i grăunţă,
Şi-o toarnă mereu
Pe case,pe arbori,pe cruci,
Pe morminte...
Şi ninge,
Şi ninge,
Mereu,înainte,
Pe câmp,pe bordeie,pe cruci,
Peste tot...

Şi ninge,
Şi ninge,
Şi gerul pătrunde
Şi trece prin haine,prein ziduri,prin gând
Şi intră-n adâncuri de inimi şi case
Şi intră prin trupuri adânc până-n oase
Şi intră prin tainiţi de suflete-adânc

...O,gerul ce intră adânc,până-n oase
Şi prinde şi strânge şi-ngheaţă pe rând
Scânteia din vatră,din suflet,din gând,
Acolo-n adâncul colibelor ninse...

O,cei ce se culcă cu mâinile-ntinse
Pe vetrele goale şi negre şi reci,-
Şi-adorm în neştire,ca-n somnul de veci,
Cu sufletu-n beznă,cu minţile stinse,

Cu inima stoarsă de trupul flămând,-
În gerul ce stinge şi-ngheaţă pe rând,
Cenuşa din vatră,din suflt,din gând,
Acolo-n adâncul colibelor ninse...

Şi ninge
Şi ninge,
Cad fulgii într-una
Şi-aceiaşi de serbezi,de-nceţi şi de grei.
Pe câmp,pe bordeie,pe cruci,pe morminte,
Cad unul într-altul
Mere,
Înainte,
Cum clipele serbezi cad una-n cealaltă,
aCeleaşi de grele şi sterpe,mereu,
În gerul nerodnic
Şi searbăd
Şi greu,
Şi fără de capăt
Din sufletul lumii...

(În traducerea Elenei Farago)

Ion Ruşeţ

Înfiorări

Ai deschis cartea la bănuială târzie între pământ şi cer;
Soarele şi-a tăiat în zi o fereastră blândă.
Doarme în aer cuvântul străjer;
Pentru el greierii,apele toamnele cântă.

Logica firului de nimic s-a retras într-un potop
De spasmuri şi încremeniri rotunde;
Trandafirul alb descântă un bob
Nevăzut,să pot muta un munte,

Să fac un peşte,un şarpe,o vioară;
În cerc să te prind,în foc să te rup;
Ninsoarea ne scaldă,ne înfioară;
Eşti numai suflet;ninge;sunt numai trup...

Uşi

Vinul s-a prefăcut în otravă şi sânge!...
Sar fulgerat în tragic unghi!
Mărit în explozii ochiul se frânge...
Prin joc vegheat strâng rar mănunchi!

Vino!Tu eşti cartea!În somn te-a ales vecia.
Să fugim în pământ,în apre,în stele-amândoi!
Plâng,te cer îţi dezleg părul:începe stihia!
Spaima descoperirii ne-a cuprins goi!

Vino!Tu eşti calea.Sângele tău mă încinge
Iată:femeia şarpelui m-a vândut...
Vestită prin tunete vremea se stinge,
Tremură cugetul,zboară glasul pierdut.

Sunt pe cumpănă,întind braţele:unde-i pământul?
În mijlocul meu pustiu,între cărţi,în valul lumină-abis?
Cine-i aproapele?Unde-i pasul urmându-l?
În disperare,în sălbăticie,în muzică,în vis?...

Moale şi alb e patul tăcerii
Şi tu nu mai vii.E-un viscol de uşi...Aşteptare...
Vei face din sânge miere cum strigau temnicerii?
Oceanule,Cerule,Soare!

Interiorizare

Tăcerea ca un şarpe înoată în oglinzi;
Se-nnoptează în lacrima secată.
Ai înmulţit blestemul;şi stea cu stea aprinzi,
Doar pleoapa ca mormântul în urma lor să cadă.

Cuvântul mă sărută.El poartă cartea-n miez.
Şi nume după nume se leapădă în carte.
Mari focuri,culmi de glasuri se-aprind unde aşez
O apă ne-ncepută în fluviile moarte.