Poeziile "pufoase" nu se vor mai găsi de acum înainte pe acest blog,ci vor apărea pe Lumea păienjenilor cu blană şi a cămilelor bidromadere ,la rubrica "O poezie pe săptămână".

Marius Mitea

Marius Mitea e un poet contemporan,deosebit de talentat,care "a îndrăznit" acum ceva timp să comenteze şi la mine pe blog,iar eu l-am luat la trei păzeşte,că de ce îşi face reclamă pe celebrul şi nemaipomenitul meu site.
...Ca acum să descopăr că e unul dintre cei mai 'gânditori' poeţi.

acum nu

uneori sintagmele prăbuşite prin şanţuri se smulgeau
cu zvâcnete apocaliptice dintre
cotoare de verb substantive
deshidratate adjective din care
muşcau cu nesaţ viermii cei
neadormiţi

uneori ridicai tonul cu un singur
deget spre a-l arunca apoi chiuind
spre înaltul cerului

uneori tăcerile-ţi se-nfigeau în
sexul pietrei voluptuos
spintecându-l

uneori apa dulce-acrişoară ce
te-nconjura nimbându-te
era mai transparentă decât inexistenţa

uneori până şi poveştile despre tine
îmi ardeau pleoapele

uneori lacrimile aveau muchii
tăioase despicând epiderme decupând
frigul lipit de faţă

acum nu

acum când

acum
când bezna cade-n genunchi asupra
noastră rodind mugurii vulturilor ce ne-or
ciuguli mai apoi ficaţii cirozaţi
acum
când răgazul dintre mine şi
imaginea ta se transformă-n lame
ace şi cioburi crestând
retina
acum
când carotida mi s-a
strâns - ghem în jurul pumnalului -
acum
când singurătatea bântuie buimacă
imense pieţe infestate cu
drapele naţionale şi
sublimăm plictiseala-ntr-o
monstruoasă şi fără noimă isterie
colectivă
acum
când arhanghelul zace năuc pe
o masă de ciment sub soarele vesel al
primăverii aşteptând duioasa
despicare a toracelui desfacerea
metodică a maţelor

acum
când nu mai pot să beau pe datorie şi
doar lupii-mi dau , pe credit, târcoale

acum
ar fi momentul

(şi una ironică...)

prima întâlnire cu logofătul

ai spune că din păru-i curg
biserici molatece şi negre
de n-ai şti că unul din străbunii ei
purta o lamă de buldozer în cizmă
şi creştea în ogradă
câteva cămine culturale ce-i ciuguleau
din palmă
ai mai spune că zâmbetul ei=rază de soare
dar ce te faci cu altă rudă de a ei
de pe la mama dracului, malu’ stâng al iordanului, colţ
cu sediul miliţiei, mă rog, cam pe acolo,
se îmbrăca duminica decent (costum negru, cămaşă albă, cravaşă
roşie) şi cutreiera dulcele
târg al ierusalimului
predicând cu elan despre
criza de penurie şi
şi încă vreo câteva chestii
ai mai spune tu multe logofătule
căci în casă e frig şi bine
iar afară e cald să nu scoţi
tapirul din casa de cultură
iar sectoriştii au dat în pârg
în bietul pârg
dar ea nu te mai ascultă de mult
stă şi tricotează şosele albe pentru
turişti negri
şi când ţi-e lumea mai dragă
trosc îţi trânteşte o vorbă dulce şi
simţi că de fapt nu eşti
acolo şi-ţi cade în cap o cărămidă cu
etichetă de fondu’ plastic „să-ţi intre
bine în cap“ încearcă ea să ridice tonul dar nu
reuşeşte tu, băiat bun, pui mâna s-o
ajuţi şi-ţi cade tonul pe picior
adio viaţă sportivă
te gândeşti cu sfială că mai bine ai fi stat acasă dar îţi
aminteşti că acolo te aşteaptă
în faţa porţii administratorii poştaşii sectoriştii acrobaţii
şi şarpele boa care
mai ales şarpele care
la ora asta probabil
stă la masa ta cea mică
şi compune-o scrisorică
scrisoare de-amor
pentru tov.Ganea de la consiliu
(pentru aşa ceva îţi trebuie tupeu, nu?)
îşi vin în minte la un moment dat versuri:
“şi-ai să te lupţi cu tigri, cu rafaela cara”
de pildă
vers la care tavi, săracu’, a lucrat eroic
te uiţi apoi mai atent la iubită şi observi
că de fapt nici ea nu e acolo ci cu
trei kilometri mai la sud se
plimbă la braţ cu sora ei care
e catedrală şi care
azi a îmbrăcat un tricou cu fraţii dolănescu pe spate şi preşedintele comunităţii turco-cipriote
rauf dentkash pe faţadă
ceea ce
denotă

luate de aici

Emile Verhaeren

...Şi ninge,
Şi ninge mereu...
Se destramă
O lână săracă şi lungă şi-nceată,
Pe lunga,săraca,mocnita câmpie
În care doar ura e caldă şi vie...

Şi ninge...
Şi ninge-
Căci colo-n înalturi
O mână vrăjmaşă s-a-ntins
Şi-a deschis
O vitregă traistă ticsită cu rele.

Şi toarnă,
Şi toarnă,
Mereu,
Făr-de preget,
Haina-i grăunţă,
Şi-o toarnă mereu
Pe case,pe arbori,pe cruci,
Pe morminte...
Şi ninge,
Şi ninge,
Mereu,înainte,
Pe câmp,pe bordeie,pe cruci,
Peste tot...

Şi ninge,
Şi ninge,
Şi gerul pătrunde
Şi trece prin haine,prein ziduri,prin gând
Şi intră-n adâncuri de inimi şi case
Şi intră prin trupuri adânc până-n oase
Şi intră prin tainiţi de suflete-adânc

...O,gerul ce intră adânc,până-n oase
Şi prinde şi strânge şi-ngheaţă pe rând
Scânteia din vatră,din suflet,din gând,
Acolo-n adâncul colibelor ninse...

O,cei ce se culcă cu mâinile-ntinse
Pe vetrele goale şi negre şi reci,-
Şi-adorm în neştire,ca-n somnul de veci,
Cu sufletu-n beznă,cu minţile stinse,

Cu inima stoarsă de trupul flămând,-
În gerul ce stinge şi-ngheaţă pe rând,
Cenuşa din vatră,din suflt,din gând,
Acolo-n adâncul colibelor ninse...

Şi ninge
Şi ninge,
Cad fulgii într-una
Şi-aceiaşi de serbezi,de-nceţi şi de grei.
Pe câmp,pe bordeie,pe cruci,pe morminte,
Cad unul într-altul
Mere,
Înainte,
Cum clipele serbezi cad una-n cealaltă,
aCeleaşi de grele şi sterpe,mereu,
În gerul nerodnic
Şi searbăd
Şi greu,
Şi fără de capăt
Din sufletul lumii...

(În traducerea Elenei Farago)

Ion Ruşeţ

Înfiorări

Ai deschis cartea la bănuială târzie între pământ şi cer;
Soarele şi-a tăiat în zi o fereastră blândă.
Doarme în aer cuvântul străjer;
Pentru el greierii,apele toamnele cântă.

Logica firului de nimic s-a retras într-un potop
De spasmuri şi încremeniri rotunde;
Trandafirul alb descântă un bob
Nevăzut,să pot muta un munte,

Să fac un peşte,un şarpe,o vioară;
În cerc să te prind,în foc să te rup;
Ninsoarea ne scaldă,ne înfioară;
Eşti numai suflet;ninge;sunt numai trup...

Uşi

Vinul s-a prefăcut în otravă şi sânge!...
Sar fulgerat în tragic unghi!
Mărit în explozii ochiul se frânge...
Prin joc vegheat strâng rar mănunchi!

Vino!Tu eşti cartea!În somn te-a ales vecia.
Să fugim în pământ,în apre,în stele-amândoi!
Plâng,te cer îţi dezleg părul:începe stihia!
Spaima descoperirii ne-a cuprins goi!

Vino!Tu eşti calea.Sângele tău mă încinge
Iată:femeia şarpelui m-a vândut...
Vestită prin tunete vremea se stinge,
Tremură cugetul,zboară glasul pierdut.

Sunt pe cumpănă,întind braţele:unde-i pământul?
În mijlocul meu pustiu,între cărţi,în valul lumină-abis?
Cine-i aproapele?Unde-i pasul urmându-l?
În disperare,în sălbăticie,în muzică,în vis?...

Moale şi alb e patul tăcerii
Şi tu nu mai vii.E-un viscol de uşi...Aşteptare...
Vei face din sânge miere cum strigau temnicerii?
Oceanule,Cerule,Soare!

Interiorizare

Tăcerea ca un şarpe înoată în oglinzi;
Se-nnoptează în lacrima secată.
Ai înmulţit blestemul;şi stea cu stea aprinzi,
Doar pleoapa ca mormântul în urma lor să cadă.

Cuvântul mă sărută.El poartă cartea-n miez.
Şi nume după nume se leapădă în carte.
Mari focuri,culmi de glasuri se-aprind unde aşez
O apă ne-ncepută în fluviile moarte.

Ion Alexandru

Capul meu*

Am fier în cap şi trage trăsnetul
cum trage ochiul oceanului noaptea
duhul morţilor din ceruri pe pământ.
Ochii mei albaştri sunt spuza
limpede aleasă de pe vulcanul clocotind,
părul meu blond pulberea razelor
unor zori dispăruţi demult din fantezia noastră.
unde-mi închin o clipă capul spre odihnă
se şi adună norii îngroziţi deasupra mea
şi brusc se iscă fulgerele.
Soarele se cufundă-n neguri,
zâna sângeră în crăpăturile uşilor,
lama cuţitelor şuieră prin părul cerului
înţepenit de ceafa mea,
cioturi solzoase de lacrimi verticale
în care îngerii se-năduşe la rând.
Recoltele sunt din nou ameninţate
de revărsări neaşteptate.
Roiurile rupte de stupi uită drumul întoarcerilor
prin găurile săpate din instinct
în laptele de piatră al luminii,
clopotele-n primejdie răstoarnă cerul
cu jalea lor (le-am auzit de-atâtea ori
în somn-că universu-i plin de cimitire).
Nicăieri nu pot întârzia prea mult,
dealul mă cheamă,valea mă alungă,
dorul mă roade,spaima mă-nveşmântă.
Zac îngropat de-atâtea ori cu câmpul peste mine
şi pun vina pe moarte că ea locului mă ţine.
Dar se arată cu armele de lucru puhoaiele
mulţimii şi mă alungă blestemând,
alteori zac săptămâni cu capul clădit
în piatra din fântâni.
Cetatea mă asemuie unui balaur
şi pune premiu pe alungarea mea.
Câteodată,în pieţe,la marile serbări
mă-ncaier cu turnirurile-nfierbântate
sub bărbile lui Bachus,
dar ies fără să vreau învingător
şi sunt hulit cu pietre
şi scos în faptul nopţii,
pustiu şi singur sub povara mea.
Unde se duc aceste veşti-corhote
târându-mi capul mai presus
de trup?
Ce umbră stranie cu pielea leorcăind
mă biciuia deasupraşi-l apasă
şi când adorm
se furişează ghem la subţioara
mea şi îmi pompează iarna
în oasele din trup?

*aminteşte de asta

Jon Oskar

Noaptea pe umerii noştri

Da, dacă am încerca să scuturăm noaptea de pe umerii noştri?
Am vedea surâsurile care se oglindesc, numai în treacăt,
pe asfaltul cenuşiu al şoselei, şi automobile
ivindu-se în privirile noastre – primăvara vine
doar în treacăt – şi mărunţi funcţionari
în automobile smulgându-şi chipul o dată cu hainele,
doar în treacăt, în timp ce se dezbracă, şi femeile timpuriu
fanându-şi sânii mult mângâiaţi în trecătoarele ore
ale nopţii, dar soldaţii dansează pe asfaltul cenuşiu
al şoselei, şi automobilele răsar în privirile noastre
şi asta-i noaptea care apasă pe umerii noştri, în timp ce,
obosită ca asfaltul sau casele, ţara aşteaptă ca o fetiţă să vină
c-un omuleţ, într-un automobil micuţ pe care
să-l conducă liberi de orice soldăţime, dispreţuind
spaimele slugarnice, în limpezimea solară a zilei.

Poemul şi lumea

Poţi să-mi culegi poemul şi să-l duci
iubitei tale, care nu ştie decât c-ar putea spune
te iubesc; şi puteţi râde împreună
de poemul meu şi să spuneţi: O, e ciudat,
o, ciudat mai e acest poem despre libertate,
şi ciudate-s aceste cuvinte care-au liberat
mâinile, piepturile şi limbile noastre
şi ne duc spre îmbrăţişare, e ciudat
să fii liber şi să iubeşti cu minţi pline de bucurie,
cu căldura visului acestui poet care şi-a aruncat
simţămintele sale în vântul noptii,
o, ciudată-i această odă adusă minunii
şi-acest poem despre noi doi care-am găsit
crini roşii şi trandafiri albi în mâinile
vântului de noapte ca să îmbine o coroană-nflorată
în jurul amândorura. Poţi să-mi culegi poemul
şi să-l iei de aici; eu nu-l cunosc.

Nicolae Tăunu

Contrapunct

Singura depărtare dintre noi
e inima,
singura apropiere dintre noi
e uitarea
mai încolo cuvintele
aliniate ca panselele
pe un mormânt pustiu
şi ploaia
nepătrunsă de gri.
Aud sub lespede paşii
cum înfloresc
pe zăpezi galaxii...
Ai cui sunt?Mai ştii?
Nu răspunzi.Nu mai răspunzi.
Mâine alţi paşi vor înflori
între inimă şi uitare
lângă cuvintele
de fiecare zi!...

Reîntâlnire

Ţnintuit patului,nemişcării,
siluit de solitudinea
nedorită vreodată,
cocor ostenit
plutind deasupra mării
când la orizont
niciun catarg nu se arată...
Cu moartea mă obişnuisem pe front,
câte doi sub o simplă prelată,
câte zece în groapa comună,
dar în pat simţind cum
se topea batista în palmă
şi plecam singur ca un fum
zidit între veşnicii,
mi-era teamă,teamă!
Viaţa mi-a întins încă o dată
mâna-i de ieri radioasă
cu zmei din copilărie,
cu bile,cu arşice,
cu transfuzie de cer,
în chemarea nestinsă a mamei:
-Nicolae,vino acasă!
Şi m-am întors simplu,obişnuit,
a auzul glasului de mătase,
la familiaru-i zvon,
căci moartea cu ochii închişi,
neatentă călcase
pe liniile interzise din şopron!...

Marin Sorescu

Cartea Morţii

Semnează distrat
În cartea morţii
Cartea vieţii a fost
Ridicată discret,adineauri,
Şi arsă cu flacără mică
În faţa casei.

Cine a vrut să se uite
S-a uitat,descoperindu-şi capul.

Sângele s-a întins puţin pe pagină,
Îngerul îndoliat pune sugativa.


Solul mării albastre


-Îmi retrag apa din celulele tale,
Îmi trimite vorbă marea
Printr-un sol,
Am nevoie de combustibil
(Acum în pragul iernii.)

-Înţeleg de ce de la o vreme
Nori grei îmi dau târcoale:
Există în ei bună parte din mine
Care îmi face cu mâna.

Călin Cătălin Răpciune

(Ba)lada pseudopoetului neinspirat

Mă screm cu o grimas-aproape fizică
să scot o rimă cât mai metafizică,
da’-n cap mi se-ntâlnesc în conflagraţie
banalităţi cu-aceeaşi terminaţie.

Mi-e mintea goală, din privire picură
o deznădejde bâjbâind nesigură
ce-nstaurează sumbru superstiţia
că versuri n-o să scot nici cu miliţia.

Cu ochii-nchişi, cică a meditaţie,
am stat vreo cinci minute-n expectaţie,
cu gâtul strâmb, genunchii strânşi în foarfece
cum am văzut prin filme să se practice.

Am amorţit de tot, mă lasă şalele,
de mai şed mult, îmi vor cădea petalele.
Hai înapoi, mă-ntorc la jug cu spatele
înţepenit, mă dor mărunt şi coatele...

Nu... iar plec de la monitor, iau pauză,
mă legăn mormăind, caut o cauză -
m-aşez în cap! Da, poate-aşa se-ncumetă
niscai figuri de stil să cadă - spumegă

furia neputinţei preanevolnice
şi-mi ticăie secundele în ornice.
Am capul plin de sânge, capilarele
Supra-ncărcate îşi strivesc culoarele...

Mă duc la geam. Respir. Afară – negură.
Să scriu despre natură? Nu e-n regulă,
e mohorâtă şi-asta, chiar patetică,
zici c-a intrat in criză energetică.

Începe să mă enerveze chestia,
şi nu mai am răbdare, na, pun trestia,
ca să rimeze, şi purced cu pregete
la numărat silabele pe degete.

Dar voi - cum scrieţi, oameni buni, metafore?
Vă vin aşa, livrate prompt, în amfore
şi se înghesuie să intre-n pagină?
La mine e pustie şi paragină!

M-am mai gândit să caut dicţionarele
şi să le puric, poate-aşa amnarele
vor scoate o scânteie de senzaţie
de convertit în paşi de incantaţie.

Dar m-am lăsat, de jenă. Evidenţele
arată că la versuri corigenţele
se ştiu de mult de tot, de la romani şi daci:
dacă n-ai inspiraţie, mai bine taci.

Poezie de ultimul minut
...care n-a mai încăput...în concurs

Poezie de ultim minut,
ruptă
din zgomotul unui strănut,
suptă
din ceaţa gândirii de lut,
arsă
de graba cu care mă-nfig,
ştearsă
de-un virus, îmi vine să strig
haide!
Se-nchide şi nu mai e timp,
vai de
tot planul cu care voiam,
prostul,
să rup clasamentul, visam
rostul
vieţii în versuri să prind.
Postul
sfârşeşte, şi urnele-nchid
şliţul,
mai bine mai stau şi vânez
bliţul
metaforei ce mi s-a scurs...

la alt concurs.



...................................................
Lăsarea pe ultimul minut s-a dovedit fatală, căci strofocarea de mai sus a ajuns prea târziu pentru a mai intra în concurs. Ţeapă.

Feriţi-vă de iubitorii de oameni

Feriţi-vă de iubitorii de oameni
care spun
că mulţi pot să moară, salvând unul bun.

Feriţi-vă de iubitorii de păsări
care ţin
canari după gratii, cântând cu suspin.

Feriţi-vă de iubitorii de plante
care pun
ierbicid păpădiei pentru-un gazon mai bun.

Feriţi-vă de iubitorii de melci
care-i strâng
pentru aperitive cu-arome de crâng.

Feriţi-vă de iubitorii de versuri
care vor
poezii fără cuvinte, aripi fără zbor.

Feriţi-vă de iubitorii de oameni
care spun
că pacea se găteşte cu carne de tun.

Nelly Sachs

Peisaj de strigăte

Aici
unde mă împiedic în sare
aici la marea
cu sugarii ei albăstrii,
care se hrănesc
de lună nebuni
de la sufletul-doică,
aici în nisipul
care-a dansat în cercul de zodii
şi iarăşi
stă ferecat de ceea ce nu s-a născut,
îmi apari,
mergând înapoi
prin golul întunecat
care stă în jurul tău aşteptând,
un coş de umplut
cu fructe,
călătorind pe metalice drumuri astrale,
sau purtate
de curenţii iubirii-
îţi întind respirarea mea
şi cad apoi
să locuiesc într-un spin
care nu se va face floare nicicând.

*

Vânător,
semnul zodiei mele
ţinteşte
în punctul secret al sângelui:nelinişte...
iar pasul zboară fără azil-

Dar vântul nu-i casă,
doar linge ca fiarele
rănile de pe trup-

Cum oare s-ar putea trage
timpul dintr-ale soarelui fire de aur?
Să-l înfăşori,
pentru coconul Nopţii,
fluture de mătase?

O,beznă,
desfăşoară-ţi ambasadele
pentru o bătaie de gene:
linişte-n fugă.

*

Aici nu se rămâne-
din adâncul ei marea a şi-nceput să vorbească-
pieptul nopţii ridică
respirând
zidul,de care stă sprijinit
un cap,într-o naştere grea de vis.
Într-această materie bună pentru zidire
n-a intrat nici un deget de stea
în joc
de când a-nceput amestecarea nisipului-
nici viu nici în moarte.

Cine plânge
îşi caută melodia
pe care vântul,
de muzică înfrunzitul,
o ascunde în noapte.

Rece de la izvor-
e prea departe.

E timpul să zburăm
numai cu trupul.

*

Acum e târziu.
Uşorul se desface din mine
ba chiar şi greul
umerii s-au dus
asemenea norilor
braţe şi palme
fără gestul de tragere.

Întunecată e întotdeauna culoarea
dorului de acasă-
astfel noapte
mă ia-n stăpânire.

*

Cine vine pe pământ
să atingă luna
sau vreun alt înflorit mineral ceresc-
împuşcat
de amintire
va sări în aer
de dorul ce explodează
fiindcă
din noaptea pământeană pictată
rugăciunile sale prind aripi
din zilnicele distrugeri
căutând lăuntrice străzi ale ochilor.

Cratere şi secatele mări
se umplu de lacrimi
călătorind prin staţii astrale
în drumul spre Spaţiul-fără-de-praf.

Pretutindeni pământul
zideşte la coloniile dorului de casă.

Nu se coboară la ţărmul
oceanelor de sânge bolnav
dăar să te legeni
în muzica luminoasă dintre flux şi reflux
dăar să te legeni
în ritmul semnelor veşniciei
celei fără de rană:
viaţă-moarte-

Gelu Vlaşin

depresie zece

nu mai eşti simplista
care-mi tulbură ochiul îngust
şi decorul absent cînd
lumea dansează
tango
printre mese cu
vin alb şi roşu
în ritmul radioului obosit
nu mai eşti
banala poveste a
geniului ratat
cînd rînjetul cretin inundă încăperea
şi nici
omul orchestră şa
festivalul proştilor
deghizaţi
şi nici
femeia fatală
confundată cu o târfă de
cartier mărginaş
sau ceea ce
gîndul meu primitiv
caută disperat
printre mizeriile cotidiene
nu eşti
zâmbetul ascuns în
suferinţe conjugale prea
uşor acceptate
şi eu ştiu prea bine de ce
sufletul prea plin pentru
îndeletniciri fără sens
şi nu pot
să te simt
aproape cînd
tu nu mai eşti

depresie nouă

cunosc femeia
care minte-n poeme
cum se
macină vieţile
orbilor
rătăciţi printre
cărţi
mirosind a literatură
şi imaginaţia
scriitorului ratat şi
pervers o cunosc
şi
primul jurământ
şi
ultimul
dau
nu
mi-e milă de
povestea cu
doi hoţi de
suflete cînd
ultimul tău
sărut bate la
poarta uitării


moral insanity

se
mai întâmplă
razele printre
frunze şi
norii se
zbat în
cenuşa
dimineţii cînd
sufletul
meu
cerşeşte
lacom
aroma cafelei
cu tine

vine furtuna

NICHITA STĂNESCU...

...again,reloaded.

Lecţia despre cerc

Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi.
După aceea se cade pe brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât.

(*v-ar fi trecut prin cap ceva de genu'?!mie nu!)

El

El a venit repede şi grăbit
el a venit alungat,
el a venit neobişnuit de obosit,
şi obişnuit de drag.
I-am întins totul
doar,doar,o dormi,
I-am adormit totul
doar,doar,o adormi,
I-am,I-am,
doară,doară
ham,ham,
el nu mai vroia să muşte.

Ion Drăgănoiu-Duminici cu ploaie

Uneori,
lipseşte lumina
uneori
nu putem trece
dincolo de zid,
uneori
totul pare a se fi terminat.
Sunt astfle diminici cu ploaie,
singuratice drumuri
într-un tărâm de negândit,
sunt astfel de zile uitate,
zile ce ni se iau înapoi,
sunt
astfel de zile
caracatiţer oarbe
ce ajung cândva
în pântecul
zilei de luni.

Mihai Ursachi-Autoportret

O,dacă după moarte
s-ar putea scrie versuri
visez
să fi murit
mai înainte de a se
naşte Universul

Mircea Dinescu

Şapte sertare

UNU.
Ea se piaptănă seara
şi-un roi de albine electrice îi umblă
prin păr:
scaun mătăsos
în care un ins fericit
va fi condamnat la moarte prin
electrocutare.

DOI.
Un vapor se scufundă trosnind
se greutatea fluturilor obosiţi
ce-au aterizat pe catarge.

TREI.
E de ajuns
să gâdili uşor piramida
pentru ca mumia să izbucnească în râs
de sub scutece.

PATRU.
Sâmbătă seara
marea-şi descheie fermoarul
fără ruşine.

CINCI.
Păcura bolborosind liberă în Taiga
şi ca o mănuşă întoarsă
lampa
în faţa căreia eşti obligat să vorbeşti

ŞASE.
O hidrocentrală aruncată în aer
de icrele peştilor isterizaţi

ŞAPTE.
De ce n-am şieu o pirogă uşoară
printre bâtlani şi trestii şi băştinaşi
la gurile unui fluviu
să car seminţe şi smirnă
ua ua să strig cu mâna la gură
în bătrânul dialect indian
ua ua să-mi răspundă
megafoanele instalate pe ţărm.

Petre Got-Baudelaire

Viespe de foc,de unde-ai apărut
Nebun de adevăr până la sânge?
Se surpă visul meu,tărâm minţit,
Râsul mi-e plâns şi plânsul mi se frânge.

Otrava e-un balsam,în miez cenuşă,
Şerpi negri traversează trup hidos
Sunt invers toate,martor mi-e lumina,
Iar sufletul ni-i ticălos.

E-adevărată clipa ce-o trăim
De clocot surd iscat în hrube sparte-
Vrem alte zări şi noi dimensiuni
Fără moarte.

Ana Blandiana

Cine merge

Cine merge înainte
Şi nu întoarce capul
S-a părăsit pe sine în urmă;
Cine aleargă
Pentru recorduri,
Pentru trofee,
De spaimă o face
Să nu fie ajuns de el însuşi;
Cine nu-şi spune ţelul
Se teme
Să nu se găsească
Pe sine acolo.
Ca şi cum umbra
N-ar fi chiar balta de întuneric
Scurs prin venele noaste deschise
Din dorinţa de-a înainta.


Şirul

Cuvintele trec stada
Ca şirul de orfani
De la Casa Copilului,
Fiecare cu pumnu-ncleştat
În haina celui din faţă,
Cu singura grijă
De-a nu se pierde
Unul de altul.


Într-o zi

Într-o zi trebuie să vină
Cineva dinspre moarte,
Într-o zi mi se va spune
Cum e mai departe,
Într-o zi mă vor învăţa,sunt sigură,
Cum trebuie să mă port
Pe partea cuvintelor dinspre nord.
Va trebui să înţeleg din vreme
Ce să răspund când o să mă cheme
Şi ce să fac din clipa-n care scapăt
Pentru că nu se poate
Să fiu silită s-o iau de la capăt
Tot nepregătită.


Amânare

Imaginează-ţi că-ntr-o seară
Soarele se va culca de tot
Şi tu va trebui să visezi
În acea ultimă noapte
Toate puzderia de vise
Amânate mereu.
Va trebui să te grăbeşti să visezi
Căderile pe scări cu trepte lipsă
Şi glasurile nepământeşti,
Amestecând durerea insuportabilă
A trădării celorlalţi
Cu propria,abia observata,
Plăcuta trădare.
Va trebui să te grăbeşti să visezi
Sentimente şi întâmplări,
Fiinţe iubite şi crime,
Păsări şi şerpi,
Zboruri,munţi,corăbii,
Adâncuri de mare şi nori,
Tot ce sufletul tău a păstrat
Pentru mai târziu,
Pentru clipa aceea
Atât de incredibilă
Când în sunetele sarcastice ale garnelor
Intrarea se va face,
Împotriva tuturor aşteptărilor,
În ordinea viselor.

Elena Ştefoi-Poem de dragoste cum o fi

Dialectica se aşează-ntre noi şi brusc îi mai creşte-o cocoaşă.
Hotărât lucru,n-are rost să te-ntreb dacă auzi
ceasurile oraşului urlând după echilibru.Mai bine-ţi sărut
întâmplare cu întâmplare toată săptămâna trecută pentru că
fără un dram de căldură bravelor opţiuni li se ofilesc
obrăjorii.Vorbesc serios,orbul cu podoabe(despre care
credeam că se tot plimbă prin gura mea smulgând
de fiecare dată rădăcini din aceiaşi greşeală) nici nu există
şi tu ai dreptate:prea multe lecturi modifică până la urmă
chiar sensibilitatea retinei.Îmi pare rău dar din când în când
moartea sau neputinţa sau vocea vecinilor îmi înfăşoară
convingerile cu sârmă ghimpată şi stau apoi anotimpuri întregi
să le oblojesc,uitând aproape complet măreţia
bucăţii de pâine câştigată de tine cinstit.Spre binele
binelui nostru promit să-mi răsfăţ ca pe un prunc
simţul realităţii,să-l cântăresc zinic şi să-i arăt
punctele cardinale ale dezordinii,promit să-l răsfăţ
chiar dacă am mărturisit uneori că mă zbat într-o groapă
comună în care nu mai încape niciun singur cuvânt.

Mircea Cărtărescu-Levantul(fragmente)

Totul este scriitură,
Totul este doar holon
Lumi turtite-ntreţesură
Ca să facă lumi balon.
În Geneză lumea crapă
Cu troznet de-Apocalips,
Lumi zidite-n lumi se-adapă
Din iluzie,eclips.

Doar poet şi poezie
Conştiinţă şi destin
Existenţa o învie
Şi-o fixează pe deplin.
Tragi realu-n nări,şi vis
Tu expiri,altă natură.
Totul este manuscris,
Totul este scriitură.

Lumea-n infinite trepte
Se afundă-n sus şi-n jos.
E compact în cer,perfect e
Ce-n prăpastie-i poros.
Mii de turnuri Babel şuie
Se-mpletesc în Babilon.
De coboară sau de suie,
Totul este doar holon.

Lumi create lumi creează:
Scriitoru-i personaj
Ce la rându-i se-ntrupează
În prinţese şi în paji.
Pajii-apucă şi ei pana
Moaie-n dragoste şi ură
Şi pe fila lor,bălana,
Lumi turtite-ntreţesură.

Fantezia este zeul
Asimptotic ce-a gândit
Leul ceînghite leul
Ce pe leu l-a înghiţit.
Ce vertij când mintea-ţi cade
În al lumilor plonjon.
Foi în teanc sunt adunate
Ca să facă lumi balon.

Între lumi-doar intervale
Infinit de mari şi mici,
Interstiţii şi canale
De cristal sau de chirpici.
Toate scârţâie,vibrează
Ca un toc sau ca o clapă
Când,ca oul ce-nviază,
Lumea în Geneză crapă.

Cocârjat pe semne care
Stele sânt în altă lume,
Scriitorul ţi se pare
Rege-n ţările de spume.
Dar e şi el o stafie,
Doar de câlţi şi doar de rips,
Şi-auzi pana care scrie
Cu troznet de-Apocalips.

Sus,în vârful largei spire
Nu-i Vreunul ce s-a scris
Singur cu un scris subţire,
Contopind real şi vis?
Sau o literă e doară
Infinita spiră,apă
D-unde seară după seară
Lumi zidite-n lumi s-adapă?

Şi atunci nici fantezie
Nu mai este decât praf...
...El doar s-a salvat din spume,
Din iluzie,eclips.

Din iluzie,eclips.
Lumi zidite-n lumi se-adapă
Cu troznet de-Apocalips,
În Geneză lumea crapă
Ca să facă lumi balon.
Lumi turtite-ntreţesură
Totul este doar holon,
Totul este scriitură.

Ion minulescu-Povestea mea şi a lor

Mă-ntreb:
Cel care-am fost cândva
Tot eu sunt şi-azi?...
Sau sunt altcineva?...
Confraşii mei-e drept- nu bănuiesc
Că sunt şi morţi rebeli care trăiesc!
Dovadă eu-
Eu,care-am fost ucis
De către cei care,citind ce-am scris,
M-au ponegrit
Şi m-au scuipat,
Apoi cu toţi m-au pastişat...
Iar când n-au mai avut ce-mi face
Mi-au presărat în pat un pumn de ace-
Convinşi c-am să mă-nţep în ele
Şi-am să mor!...
Dar eu le-am dat cu tifla tuturor...:
Şi azi,deşi înmormântat de ei
De viu-
Continui să trăiesc,ba chiar să scriu...
În timp ce criminalii mei confraţi
Trăiesc din semne de-ntrebare
Şi putrezesc nenmormântaţi...

(Contestă cineva genialitatea lui Minulescu?)