Adrian Păunescu

Calea de după ultima cale

Atunci când nu mai e nicio cale
decât un ştreang sau glontele în cap
doar tu poţi transforma un handicap
in performaţa regasirii tale.

Prea multe şovăieli nici nu încap
în pasul unui om cu braţe goale,
neantului,dă-i pinteni,ca să-şi scoale
toţi caii morţi si să pornească-n trap.

Şi totce nu se poate inafară
în tine însuţi caută mereu,
la tine-n oase-i ultimul traseu,
un drum,un pod,o casă şi o scară
si vei simţi ca însuşi Dumnezeu

pe cel din urmă drum al tău coboară.

Lumea fără mine

M-am întristat,gândindu-mă
că,dacă eu mor duminică,
toate aranjamentele săptămanii viitoare
se vor împlini fără mine,
chiar şi serialele de televiziune
continuând,
netulburate,
cu episoade noi,
după ce am urmărit,toată săptamâna
reclama pentru ele,
de pe fotoliul
unde bolesc

Toamna-mpotrivirii

Iar şi iar
vers lunar,
la adio tu,
da şi nu,
da şi nu,
numai nu.

Vezi că vine toamna şi e rău de tine,
Valuri de rugină trec spre orizont,
Şi,de-atâta jale,o să fie bine,
Se consumă-n sine ultimul afront.

Răsărit de lună peste draa noastră,
Se zburleşte bronzul vechilor statui,
Roua limpezeşte ultima fereastră,
Sunt al tuturora,eşti a nimănui.

Ţi se potriveşte de minune roua,
Între noi se-aude tot mereu un tren,
Luna răsărita,sus,în strofa-a doua,
Vine să apună tocmai la refren.

Hai că-ţi dau refrenul cu-n apus de lună,
Mâine-n zorii zilei dă-mi-l înapoi
Şi-o să fim acolo,iarăşi,împreună,
Cade luna plină,toată,între noi.

Toamna-mpotrivirii,totuşi,noapte bună,
Te defer uitării,punţile s-au frânt,
Răsărit de lună si apus de lună,
Peste-un imposibil cuplu de pământ.

Îmi condamn refrenul la o altă rană,
Mă intimidează greierii enormi
Şi mă rog la cerul,care e-n icoană,
Să apună luna,ca să poţi s-adormi.

Şi miroşi a lună,când e-atâta toamnă,
Şi avem nevoie de lumina ta,
Şi,la tine însăţi,noaptea mă condamnă,
M-a învins refrenul,nu-l mai pot schimba.

Sunt in viaţa noastră nişte nopţi ciudate,
Cum e şi aceasta,ce ţi-o dau in dar,
Şi miros a noapte,care nu mai poate,
Fără nebunia clarului lunar.

Nonsens

E anormal să nu ştim cine suntem,
e fără sens să tot trudim în întuneric,
e imoral să ne plătim,tot noi,şi moartea.

Progres

avem in faţa ochilor totul
şi nu ne putem bucura
de absolut nimic.

Moartea spiritului

Trec prin viaţă angrosiţtii.
Se instaurează cultural.
Bibliotecă de cărţi albe.

Scumpiri

Costă din ce în ce mai mult
hârtia de scris.Desenez litere din ce în ce mai mici,
în curând,mă voi rezuma la un punct.

Diferenţial

Suntem atât de amestecaţi si de comuni
că ne-ar fi imposibil să ne cunoaştem
fără aceste numere de case,
fără aceste numere de telefon,
fără aceste numere de maşină.


Din marele bazar cu amanunte,
Platind cu viata tot ce scump era,
Iubita mea, ti-am cumparat un munte.
Pacat ca n-o sa-ncapa-n lumea ta...

Iubita mea, ti-am cumparat un munte,
Am fost la targ, dar nu l-am luat pe bani,
Are paduri, si rauri, si o punte
In varsta de un milion de ani.

Ti l-am adus in brate pan’ la poarta,
E urias si stanca lui e grea,
Comertul ambulant cu munti se poarta,
Dar unde ai sa-l pui, iubita mea?

Ce munte colosal, un munte straniu,
Cu porci mistreti, ce canta-n coruri jir,
Iar in adanc sunt straturi de uraniu
Si-am dat putin pe el, un chilipir!

Si m-am certat cu fel de fel de lume,
Caci toti vroiau sa-l ia sa-l duca-n munti.
I-am injurat de fapte si de nume,
Nu stiu de ce toti oamenii vor munti...

Iubita mea, gaseste marea vale
In care sa-l aduc si sa-l rastorn
Si-apoi la nunta regasirii sale
Sa cant ca vanator al lui din corn.

Iubita mea, ti-am cumparat un munte...
Sa faci cu el ce-oi sti si ce ai vrea,
Eu ma retrag in pesteri muribunde.
Am dat pe acest munte viata mea.