Charles Baudelaire

HEAVTONTIMORUMENOSUL

Te voi lovi fără mânie,
Şi ură,ca un măcelar,
Ca Moise în dur calcar,
Şi din pleoapa ta pustie,

Pentru Sahara mea de foc,
Ţâşni-va apa suferinţii!
Voi da corabia dorinţii
Pe-al lacrimilor tale scoc,

Să iasă-n zarea diafană,
Iar inima,ce în venin
Mi-o umple dragul tău suspin,
Răsune ca o darabană!

Nu-s eu acordul fals,nu eu
Insult divina simfonie
Când nesătula Ironie,
Muşcând,mă scutură din greu?

Prin glasul meu ea se repede!
Otrava-i neagră-n sânge-o am!
Eu sunt oglindă,eu sunt geam,
În care scorpia se vede!

Eu sunt şi rană şi cuţit!
Eu sunt şi palma şi obrazul!
Eu sunt securea şi gurmazul!
Eu sunt călău,eu osândit!

Vampir îmi sunt şi propriu gâde.
-Un ins din marii părăsiţi
La râsul veşnic osândiţi,
Când el nu poate nici surâde!

Emile Verhaeren

Cerşetorii

În zilele când iarna-ngheaţă
Grădini şi burguri,când,prea pline,
Mizeriile citadine
Ies în câmpia fără viaţă,
Ieşiţi din minţi par cerşetorii.

Sfârşiţi de noapte îi prind zorii
În fundăturile de drum,
Cu pâinea înmuiată-n ploaie
Şi şapca înnegrită-n fum;
Boltitul spate li se-ndoaie
Şi plictisiţi pornesc la drum.

Înspre amiază-şi fac siesta
În şanţ pe-a frunzelor covoară,
Şi-aşa-s sătui de traiu-acesta,
De mâna-ntinsă ca să ceară,
Că seara-n solitare case
Trec pragul ca jefuitorii
Şi-apar în zdrenţe luminoase,
Când uşa-şi scârţâie fiorii.

Ieşiţi din minţi par cerşetorii.

Ei se tot duc prin aspra fire
Şi prin sterilul peisaj
Ce se răsfrânge în privire,
Că şi în triştii lor obraji.
Îi chinuieşte drumeţia
Şi cum îşi plimbă zdrenţăria
În miez de vară-înspăimântă
În ramuri pasărea ce cântă...
Iar azi,când răzvrătit pe viată,
Decembre,crudul zbir al sorţii
Străbate lutul şi îngheaţă
În ţintirime
Morţii,
La portă trista calicime
Înşiră ceata-i cu asprime,
La rând,posomorâtă,dreapă,
Ca un şireag de cruci ce-aşteaptă.

Ieşiţi din minţi par cerşetorii.

Cu spatele ce li se-îndoaie,
Cu şapca înnegrită-n fum,
Ei fac de strajă-n vânt şi ploaie
Pe la răscrucile de drum.

Iar mersul monoton îi stoarce,
Când pasul pleacă şi se-ntoarce,
Neobosit,din zări în zări,
Bătând aceleaşi vechi cărări.

Ei umblă strâmbi,neputincioşi,
Împovăraţi,de cârje roşi,
Iar cârjele pornite-n tropot
Bat al mizeriilor clopot,
Ce sună noaptea pe pământ.

Stigmatizaţii îndurării
Şi-ai milei cerşetorii sunt.
Îi ard fiorii ruinării,
Ce,strecurându-se în trup,
De suflet dând,din suflet rup.

Când bate-n fine ceasul lor
Şi,hămesiţi,în sete,mor,
Şi-ntr-un adânc de groapă,
Cum cade înserarea,
O mână îi îngroapă-
Disperarea,
În care mii de veacuri,pe ea trecând,au scris,
S-aprinde şi luceşte în ochiul lor deschis.

Iar cei ce-n grabă se opresc,
După ce munca-îşi isprăvesc
Şi îi aruncă-n gropniţa adâncă,
Se tem să vadă faţa care
O veşnică ameninţare
Mai ţine sub pleoapă,încă.

Paul Verlaine

Drumul meu

A cârciumelor larmă,gunoaiele pe stradă,
Castanii morţi ce-şi lasă frunzişul să le cadă;
Tramcare zgomotoase se-mproşcă-n drum cu tină,
Şi între patru roate abia pot să se ţină,
Holbându-şi ochii roşii şi verzi în fapt de sară:
Dezmoşteniţi ceţalene spre cluburi se strecoară,
Fumând fuduli sub nasul agenţilor de pază;
Ploioase şandramale;cladiri ce lăcrimează,
Canaluri protopite,drum fărâmat de cai-
Ah,şi aceasta-i calea pe care merg spre rai!

Nu este-aşa?

Nu este-aşa că-n ciuda acelor proşti şi răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi atare mândri şi buni în veci cu ei?

Nu este-aşa că-n tihnă şi plini de voioşie
Urma-vom calea dreaptă ce steaua ne-o arată,
Nepăsători de cine ne vede ori ne ştie?

Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată,
A noastre două inimi cânta-vor in iubire,
Cum cântă noaptea două privighetori deodată.

Iar lumea,de-o fi bună cu noi,ori cu-ndârjire,
Puţin o să ne pese.De-ar fi să ne sfâşie,
Nici dragoste,nici ură,nimic n-o să ne mire.

Legaţi de cea mai scumpă şi trainică frăţie,
Ca într-o za vrăjită noi vom păşi-n lumină,
Iar teama de nimica atunci n-o să ne fie.

Ci fără nici o grijă de valul ce-o să vină,
Eu mâna mea voi pune-o duios în mâna ta,
Şi-om merge-aşa nainte,cu inima senină

A celor ce s-adora deoparte,nu-i aşa?

În surdină

Liniştiţi în adumbrirea
Ce din ramuri se desface
Dragostea să ne-o pătrundem
De-o aşa adâncă pace.

Ca-ntr-un vis frumos şi tainic
Duşi să ne topim cu-ncetul
În melancolia vagă
Ce-o împrăştie brădetul.

Ţine-ţi braţele în cruce,
Ochii-nchişi pe jumătate
Şi din inimă ţi-alungă
Orice dor într-însa bate.

Să ne-adoarmă ca-ntr-un leagăn
Adierile uşoare
Care trec şi mişcă-n tremur
Iarba arselor răzoare.

Iară când dintre stejarii
Negri va cădea-nserarea,
Glas al deznădejdii noastre
Va cânta privighetoarea.

Înţelepciune
I

Ascultă cântecul meu dulce:
Spre-a-ţi place,plânge-ncetişor!
E lin ca apele-n izvor,
Când vin pe verzi muschi să se culce!

Ştii bine vocea(Ţi-a fos dragă?)
Dar azi e-o şoaptă care piere,
Cum este văduva-n durere
Şi totuşi cu mândria-ntreagă,

Ce-n voalul cuprinzându-i părul,
Mişcând sub briza toamnei unde,
Arată lumii şi ascunde,
Ca pe un astru,adevărul.

Iar vocea care-o ştii,îţi spune
Că bunatatea-i totu-n viaţă,
Că ora morţii,când ne-ngheaţă,
Invidii,duşmănii răpune.

Şi mai şopteşte vocea blândă,
De-al simplităţii rar tezaur
Şi despre nunţile de aur,
Şi pacea tandră făr' izbândă.

Primeşte glasul ce insistă
În purul lui epitalam.
Un dar mai bun în suflet n-am,
Să schimbe inima cea tristă.

În pace,sufletul meu simte,
Mâhnita inimii povară...
Morala lui e-atât de clară!
Ascultă cântecul cuminte!

În codru

Sunt unii slabi de înger sau necercaţi de viaţă
Pe care codru-i cheamă la dânsul ca vrăjiţi,
Miresme dulci i-alintă;-aceia-s fericiţi:
Dar mistice fioruri pe alţii îi îngheată.

Sunt fericiţi aceia!Dar eu ce-n suflet port
O neagră remuşcare ce-alungă ai mei paşi
Eu tremur în pădure ca şi un ucigaş
Care s-ar teme-n cale că nu-ntâlneasc-un mort.

Când trec sub aste ramuri ce joacă şi s-afundă
În bloţi sub care vicinic domneşte-o neagră pace
Şi-o noapte şi mai neagră-eu nu ştiu cum se face
Că mă cuprinde-o spaimă nebună şi profundă.

Dar mai cu seamă vara:roşaţa din apus
S-amestecă prin neguri şi-albastrul de preschimbă
Atunci în foc şi-n sânge-şi-a clopotului limbă
Răsună ca un plânset tot mai aproape-adus.

Cald se ridică vântul şi creşte greu încoace
Ca un duh rău ce trece şi vine înapoi,
Nelinişteşte-o clipă stejarii mari-apoi,
Plutind ca o miasmă,în aer se desface.

E noapte-acum şi-i ceasul când îţi dedeau fior
Poveştile buncii.Izvoarele-ntre ele
Se sfătuiesc prin tufe,ca făcători de rele
Ce stau şi pun în cale în umbră vreun omor.

Vasile Nicolescu-Cei doi stejari(Van Goyen)

Ca să înduplece trăznetul câte poveşti n-or fi înşirat ei, câte vrăji n-or fi făcut ei norilor, câte păsări n-or fi lăsat să-şi întemeieze cuibul în sufletul lor, câte uscăciuni,câte arşiţi n-or fi îndurat-sclavi ai neantului- câte noiane de frunze n-or fi trimis ei mesageri în toate părţile, câte ferestre or fi văzut ei aprinzându-se,câte case scufundate in beznă, câte coroane şi-au schimbat ei privind zădărnicia, câţi dezertori şi pungaşi,samsari,milogi prefăcuţi, drumeţi fără merinde, orbi târându-şi sabotii, care s-au aciuat de grindini, câţi nori,doamne,câţi nori au văzut sfâşiindu-se în înalt, şi câţi oameni au vazut sfâşiindu-se aici,pe pămînt, cât soare i-a pârjolit şi câtă durere, câtă singurătate a lăsat să-i strivească şi câte şi mai câte au făcut ca să înduplece trăznetul!

Vasile Nicolescu-Portretul artistului rîzînd(Rembrandt)

Iată şi clipa când după deznădejde şi înaintea deznădejdii, după naufragiu şi înaintea naufragiului exact la jumatatea drumului dintre două pumnale ameninţând la cele două capete alea aceluiaşi culoar exact în clipa când călăul îşi dă năduşit cagula-ntr-o parte şi îşi îndeasă pe chip masca martirului, exact în clipele când zgomotele de tobă decapitează aluziv frunzele şi-ţi pregătesc un sfârşit pe cinste, tocmai atunci te inundă rîsul, rîsul groparului nebun care-şi descoperă fiica-n sicriu, rîsul soldatului într-un biuvac ospătând cu generalii alături, rîsul suspendat al celui care vede pentru prima oară marea, rîsul celui care îşi spune:"fie ce-o fi,nu contează!" şi mai trage o duşcă pe gât, rîsul talazului îmbracând ţărmul în spume, drojdie a oceanului,drojdie a timpului, rîsul celui care spune în zeflemea: "Lasă-te,domnule de şotii,
nu vezi că nu se poate?"

Vasile Nicolescu-Scaunul cu lumânare(Van Gogh)

Ca să nu te îndoieşti niciodată de umbră
am pus flacăra,
ca să nu te îndoieşti niciodată de flacară
am pus absenţa,
ca să nu te îndoieşti niciodată de puterea focului
am pus acest sceptru de ceară,
ca să nu te îndoieşti niciodată de singurătate
am pus această lumină,
ca să nu te îndoieşti niciodată.


*din volumul "Salonul olandez"

Mi-a plăcut foarte tare ideea de poezie inspirată de pictură:) Din păcate,nu am reuşit să gasesc pe net toate tablourile "descrise" de V.Nicolescu,pentru a-mi face o oarecare idee...

Vasile Nicolescu

Alb sfâşiat

E-atâta depărtare între noi.Parcă o mare
se cască goală-n spaţii surpîndu-le-n fărâme
cu ibişi fără vârstă şi capete de fiare,
cu ţărmi de sarcofage şi putrede parâme.

E-atâta depărtare între noi!Transfiguată
numai zăpada pune uşoare punţi de spumă
paşilor tăi de aer prin zarea zbuciumată
cînd clipa se strecoară prin seară ca o pumă.

E-atâta depărtare între noi!De-ar fi să ardă
un viscol toată zarea,un viscol să ne piardă!

Geneza

La sfârşitul fiecărui cuvânt
începe marea tăcere,
turnul timpului se înclină
inima lucrurilor nu se mai aude,
începe marea tăcere,
deşertul fără umbre,
nisipul plictiselii
prin care foşgăie
scorpionii uitării,
începe abisul,
spaima şi golul dintre lucruri.
Unde eşti,tu,
să-mi pârguieşti smochinii,
cu funda curucbeului să-nnozi
tainele lumii?

Goana

În goana trenului
nicio stare de graţie,
totul aleargă
înapoi,
totul se întoarce
în sine,
ca o cădere,
ca o rupere
ca o izgonire
din rai.
Doar traversele rîmân neclintite,
coaste-ale pămîntului
mîncat de veşnicie.

Avatar

Pot să-mi închipui orice:pulsul cutremurelor,
toate cele şapte,sau câte mai sunt,minuni ale lumii,
zborul zarului care aduce noroc,
traiectoria glontelui care nu prevesteşte
nicio bucurie.

Dacă vreau,pot să-mi închipăui sunetele când se nasc-
poate fi vreo minune mai mare?-şi cum se iveşte
contrapunctul mai mult decât necesitatea.
înainte ca toate să intre
în agonia tăcerii.

Pot să-mi închipui orice:reîncarnarile succesive ale lucrurilor;
pot să-mi închipui orice:cum te urmează herminele
şi cum caluşeii persani ies din cadru şi fug
în cavalcadă mai iuţi decât valurile;
pot să-mi închipui orice,dar nu pot să-mi închipui aceste avataruri
care taie respiraţia lucrurilor,nervii,iluzia de-a fi,
aceste bruşti treceri
de la zi la noapte,
de la noapte la moarte
cînd toate rămân mai deparet
aşa cum sunt:cutremurele cutremure,
minunile-minuni.
zarul-zar iar glontele tot glonte.