Paul Verlaine

Drumul meu

A cârciumelor larmă,gunoaiele pe stradă,
Castanii morţi ce-şi lasă frunzişul să le cadă;
Tramcare zgomotoase se-mproşcă-n drum cu tină,
Şi între patru roate abia pot să se ţină,
Holbându-şi ochii roşii şi verzi în fapt de sară:
Dezmoşteniţi ceţalene spre cluburi se strecoară,
Fumând fuduli sub nasul agenţilor de pază;
Ploioase şandramale;cladiri ce lăcrimează,
Canaluri protopite,drum fărâmat de cai-
Ah,şi aceasta-i calea pe care merg spre rai!

Nu este-aşa?

Nu este-aşa că-n ciuda acelor proşti şi răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi atare mândri şi buni în veci cu ei?

Nu este-aşa că-n tihnă şi plini de voioşie
Urma-vom calea dreaptă ce steaua ne-o arată,
Nepăsători de cine ne vede ori ne ştie?

Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată,
A noastre două inimi cânta-vor in iubire,
Cum cântă noaptea două privighetori deodată.

Iar lumea,de-o fi bună cu noi,ori cu-ndârjire,
Puţin o să ne pese.De-ar fi să ne sfâşie,
Nici dragoste,nici ură,nimic n-o să ne mire.

Legaţi de cea mai scumpă şi trainică frăţie,
Ca într-o za vrăjită noi vom păşi-n lumină,
Iar teama de nimica atunci n-o să ne fie.

Ci fără nici o grijă de valul ce-o să vină,
Eu mâna mea voi pune-o duios în mâna ta,
Şi-om merge-aşa nainte,cu inima senină

A celor ce s-adora deoparte,nu-i aşa?

În surdină

Liniştiţi în adumbrirea
Ce din ramuri se desface
Dragostea să ne-o pătrundem
De-o aşa adâncă pace.

Ca-ntr-un vis frumos şi tainic
Duşi să ne topim cu-ncetul
În melancolia vagă
Ce-o împrăştie brădetul.

Ţine-ţi braţele în cruce,
Ochii-nchişi pe jumătate
Şi din inimă ţi-alungă
Orice dor într-însa bate.

Să ne-adoarmă ca-ntr-un leagăn
Adierile uşoare
Care trec şi mişcă-n tremur
Iarba arselor răzoare.

Iară când dintre stejarii
Negri va cădea-nserarea,
Glas al deznădejdii noastre
Va cânta privighetoarea.

Înţelepciune
I

Ascultă cântecul meu dulce:
Spre-a-ţi place,plânge-ncetişor!
E lin ca apele-n izvor,
Când vin pe verzi muschi să se culce!

Ştii bine vocea(Ţi-a fos dragă?)
Dar azi e-o şoaptă care piere,
Cum este văduva-n durere
Şi totuşi cu mândria-ntreagă,

Ce-n voalul cuprinzându-i părul,
Mişcând sub briza toamnei unde,
Arată lumii şi ascunde,
Ca pe un astru,adevărul.

Iar vocea care-o ştii,îţi spune
Că bunatatea-i totu-n viaţă,
Că ora morţii,când ne-ngheaţă,
Invidii,duşmănii răpune.

Şi mai şopteşte vocea blândă,
De-al simplităţii rar tezaur
Şi despre nunţile de aur,
Şi pacea tandră făr' izbândă.

Primeşte glasul ce insistă
În purul lui epitalam.
Un dar mai bun în suflet n-am,
Să schimbe inima cea tristă.

În pace,sufletul meu simte,
Mâhnita inimii povară...
Morala lui e-atât de clară!
Ascultă cântecul cuminte!

În codru

Sunt unii slabi de înger sau necercaţi de viaţă
Pe care codru-i cheamă la dânsul ca vrăjiţi,
Miresme dulci i-alintă;-aceia-s fericiţi:
Dar mistice fioruri pe alţii îi îngheată.

Sunt fericiţi aceia!Dar eu ce-n suflet port
O neagră remuşcare ce-alungă ai mei paşi
Eu tremur în pădure ca şi un ucigaş
Care s-ar teme-n cale că nu-ntâlneasc-un mort.

Când trec sub aste ramuri ce joacă şi s-afundă
În bloţi sub care vicinic domneşte-o neagră pace
Şi-o noapte şi mai neagră-eu nu ştiu cum se face
Că mă cuprinde-o spaimă nebună şi profundă.

Dar mai cu seamă vara:roşaţa din apus
S-amestecă prin neguri şi-albastrul de preschimbă
Atunci în foc şi-n sânge-şi-a clopotului limbă
Răsună ca un plânset tot mai aproape-adus.

Cald se ridică vântul şi creşte greu încoace
Ca un duh rău ce trece şi vine înapoi,
Nelinişteşte-o clipă stejarii mari-apoi,
Plutind ca o miasmă,în aer se desface.

E noapte-acum şi-i ceasul când îţi dedeau fior
Poveştile buncii.Izvoarele-ntre ele
Se sfătuiesc prin tufe,ca făcători de rele
Ce stau şi pun în cale în umbră vreun omor.