Czeslav Milosz

Ars poetica

Mereu am tânjit după o formă mai cuprinzătoare-
nici prea mult poezie,nici prea mult proză,
ce ne-am îngădui să înţelegem,fără a-i expune
pe autor sau cititor la gânduri de ordin superior.

În esenţa poeziei există ceva indecent-
tresare din noi ceva ce nu ştiam că există
şi clipim din ochi de parcă un tigru,
sărind din noi în lumină,şi-ar bate cu coada coastele.

Pe drept se spune deci că poezia o dictează Daimonion,
iar de se exagerează,se exagerează crezându-l un înger.
E greu de înţeles sorgintea orgoliului poeţilor,
dacă ades li-i ruşine că li se vede slăbiciunea.

Ce înţelept s-ar vrea stăpânit de demonii care
să se simtă în ei ca la el acasă,vorbind alte limbi,
şi nemulţumiţi că i-au furat gura şi mâinile,
ar vrea,pentru răsfăţul lor,să-i schimbe şi destinul?

Cum astăzi e la mare preţ morbiditatea,
cineva ar putea crede că-mi arde de glumă
sau că am descoperit o nouă modalitate
de a lăuda arta prin ironie.

Au fost vremi când se citeau doar cărţi înţelepte,
ce ne ajutau să ne suportăm durerea şi nefericirea,dar acest fapt nu este aidoma cu răsfoirea
a mii de cărţi provenite direct din clinica de psihiatrie.

Şi doar lumea e altfel decât ni se pare nouă că este,
iar noi suntem altfel decât cei din aiurările noastre.
Oamenii abordează o onestitate lipsită de ostentaţie,
câştigându-şi astfel preţuirea rudelor şi vecinilor.