Emile Verhaeren

...Şi ninge,
Şi ninge mereu...
Se destramă
O lână săracă şi lungă şi-nceată,
Pe lunga,săraca,mocnita câmpie
În care doar ura e caldă şi vie...

Şi ninge...
Şi ninge-
Căci colo-n înalturi
O mână vrăjmaşă s-a-ntins
Şi-a deschis
O vitregă traistă ticsită cu rele.

Şi toarnă,
Şi toarnă,
Mereu,
Făr-de preget,
Haina-i grăunţă,
Şi-o toarnă mereu
Pe case,pe arbori,pe cruci,
Pe morminte...
Şi ninge,
Şi ninge,
Mereu,înainte,
Pe câmp,pe bordeie,pe cruci,
Peste tot...

Şi ninge,
Şi ninge,
Şi gerul pătrunde
Şi trece prin haine,prein ziduri,prin gând
Şi intră-n adâncuri de inimi şi case
Şi intră prin trupuri adânc până-n oase
Şi intră prin tainiţi de suflete-adânc

...O,gerul ce intră adânc,până-n oase
Şi prinde şi strânge şi-ngheaţă pe rând
Scânteia din vatră,din suflet,din gând,
Acolo-n adâncul colibelor ninse...

O,cei ce se culcă cu mâinile-ntinse
Pe vetrele goale şi negre şi reci,-
Şi-adorm în neştire,ca-n somnul de veci,
Cu sufletu-n beznă,cu minţile stinse,

Cu inima stoarsă de trupul flămând,-
În gerul ce stinge şi-ngheaţă pe rând,
Cenuşa din vatră,din suflt,din gând,
Acolo-n adâncul colibelor ninse...

Şi ninge
Şi ninge,
Cad fulgii într-una
Şi-aceiaşi de serbezi,de-nceţi şi de grei.
Pe câmp,pe bordeie,pe cruci,pe morminte,
Cad unul într-altul
Mere,
Înainte,
Cum clipele serbezi cad una-n cealaltă,
aCeleaşi de grele şi sterpe,mereu,
În gerul nerodnic
Şi searbăd
Şi greu,
Şi fără de capăt
Din sufletul lumii...

(În traducerea Elenei Farago)