Ion Ruşeţ

Înfiorări

Ai deschis cartea la bănuială târzie între pământ şi cer;
Soarele şi-a tăiat în zi o fereastră blândă.
Doarme în aer cuvântul străjer;
Pentru el greierii,apele toamnele cântă.

Logica firului de nimic s-a retras într-un potop
De spasmuri şi încremeniri rotunde;
Trandafirul alb descântă un bob
Nevăzut,să pot muta un munte,

Să fac un peşte,un şarpe,o vioară;
În cerc să te prind,în foc să te rup;
Ninsoarea ne scaldă,ne înfioară;
Eşti numai suflet;ninge;sunt numai trup...

Uşi

Vinul s-a prefăcut în otravă şi sânge!...
Sar fulgerat în tragic unghi!
Mărit în explozii ochiul se frânge...
Prin joc vegheat strâng rar mănunchi!

Vino!Tu eşti cartea!În somn te-a ales vecia.
Să fugim în pământ,în apre,în stele-amândoi!
Plâng,te cer îţi dezleg părul:începe stihia!
Spaima descoperirii ne-a cuprins goi!

Vino!Tu eşti calea.Sângele tău mă încinge
Iată:femeia şarpelui m-a vândut...
Vestită prin tunete vremea se stinge,
Tremură cugetul,zboară glasul pierdut.

Sunt pe cumpănă,întind braţele:unde-i pământul?
În mijlocul meu pustiu,între cărţi,în valul lumină-abis?
Cine-i aproapele?Unde-i pasul urmându-l?
În disperare,în sălbăticie,în muzică,în vis?...

Moale şi alb e patul tăcerii
Şi tu nu mai vii.E-un viscol de uşi...Aşteptare...
Vei face din sânge miere cum strigau temnicerii?
Oceanule,Cerule,Soare!

Interiorizare

Tăcerea ca un şarpe înoată în oglinzi;
Se-nnoptează în lacrima secată.
Ai înmulţit blestemul;şi stea cu stea aprinzi,
Doar pleoapa ca mormântul în urma lor să cadă.

Cuvântul mă sărută.El poartă cartea-n miez.
Şi nume după nume se leapădă în carte.
Mari focuri,culmi de glasuri se-aprind unde aşez
O apă ne-ncepută în fluviile moarte.