Gelu Vlaşin

depresie zece

nu mai eşti simplista
care-mi tulbură ochiul îngust
şi decorul absent cînd
lumea dansează
tango
printre mese cu
vin alb şi roşu
în ritmul radioului obosit
nu mai eşti
banala poveste a
geniului ratat
cînd rînjetul cretin inundă încăperea
şi nici
omul orchestră şa
festivalul proştilor
deghizaţi
şi nici
femeia fatală
confundată cu o târfă de
cartier mărginaş
sau ceea ce
gîndul meu primitiv
caută disperat
printre mizeriile cotidiene
nu eşti
zâmbetul ascuns în
suferinţe conjugale prea
uşor acceptate
şi eu ştiu prea bine de ce
sufletul prea plin pentru
îndeletniciri fără sens
şi nu pot
să te simt
aproape cînd
tu nu mai eşti

depresie nouă

cunosc femeia
care minte-n poeme
cum se
macină vieţile
orbilor
rătăciţi printre
cărţi
mirosind a literatură
şi imaginaţia
scriitorului ratat şi
pervers o cunosc
şi
primul jurământ
şi
ultimul
dau
nu
mi-e milă de
povestea cu
doi hoţi de
suflete cînd
ultimul tău
sărut bate la
poarta uitării


moral insanity

se
mai întâmplă
razele printre
frunze şi
norii se
zbat în
cenuşa
dimineţii cînd
sufletul
meu
cerşeşte
lacom
aroma cafelei
cu tine

vine furtuna