Dimitrie Anghel

Metamorfoza

Vroind sa uit,pe-o seara dulce lasasem sa m-adoarma crinii...
Si se facea ca fara voie traiam acum o viata noua:
Eram si eu un crin ca dansii si-n dezmierdarile luminii
Imi intindeam voios potirul sa prind o lacrima de roua.

Visam,traiam cu ei acuma,si-atat de alb eram subt luna,
Incat abia scriam o umbra,cand m-alinta sagalnic vantul;
Dar tihna se facuse-n mine si calda inima si buna,
Ca reveneam subt alta forma,sa-mpodobesc si eu pamantul.

Cand far' de veste-o mana pala,miscandu-si umbra pe gramada,
Ca subt imboldul unei forte necunoscute si fatale,
S-a-ntins vrasmasa sa ma franga si-acuma alb ca o zapada,
Muream tihnit de-a doua oara in linistea odaii tale.

Muream din nou,dar cand trudita,facandu-ti bratele cununa,
A fost s-adormi zambind la mine cu fata calma intre perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat usor subt luna
In cautarea altei forme desavarsite si eterne.

Fantome

Cu panzele-ntinse,sa-si afle scapare,
Vin nave grabite de vant si de frig;
Iar albe fantome se-nalta din mare,
Si-alearga de-a lungul inaltului dig.

Fluide si zvelte alearga si urla
S-atie cu grija intrarea in port,
Iar altele urca spre farul din turla,
Sa ceara drept vama ca plata un mort...

"Lumina s-o stingem,lumina,lumina...
Si-o data sermanul opait apus,
Funebra veni-va pe ape regina,
Regina cea neagra..." si iata-le sus,

Fluide si zvelte,din treapta in treapta,
Se urca s-ajunga la steaua de foc;
Dar steaua pe nave lumina-si indreapta
Si navele pasa acum spre noroc.

Aproape-s,si-acuma sirenele suna,
Si gata-i sa cada si ancora grea,
Si-atat intuneric,si-atata furtuna
Raman biruite de-o singura stea.

Scrisoare

Iti scriu,sa stii ca toate-s asa ca la plecare.
Ca n-am clintit un lucru de doua saptamani,-
Pe masa o manusa,zvarlita la-ntamplare,
Pastreaza inca forma frumoasei tale maini.

Si iata eventaiul si mica ta oglinda,
-Oglinda,cea mai buna prieten-a femeiei,
Ea care poate-atatea secrete sa surprinda
Cand usile-s subt paza neindurata-a cheiei.

Si-afara de aceste,e-un miros bland de floare
Ce rataceste inca...sunt cei doi trandafiri,
Care-au murit pe-ncetul in apa din pahare,
Marindu-mi intristarea cu doua amintiri.

Asa e-n casa noastra,iar cel ce ti le scrie
E-asa hursuz si jalnic,incat ma-ntreb de-s eu,
Sau am murit s-acuma traiesc iar ,cine stie,
Si nu-s decat un paznic batran intr-un muzeu...

Reverie

Cantai un cantec straniu din tarile de nord,
O melodie blanda si limpede ca gheata;
Si eu visam pe ganduri ce dulce-ar fi fost viata
Sa am cu tine-o casa pe-o margine de fiord.

Ca marmura curata,de sus si pana jos
Sa fie alba toata,si-n ape sa se vada,
Stand misterioasa sub gluga de zapada
Cum sta pe-un varf de stanca un cuib de albatros.

S-o-mprejmuie tacerea eterna de la poli
Sa para-ncremenite de veacuri toate cele
Subt mantii somptuase de albe catifele-
Si noi sa fim ai vietii cei de pe urma soli.

Sa dea ocol cu spaima corabiile mari
Si-n locul lor ,solemne pe calmul apei noastre,
Gehtarii sa-si porneasca escadrele albastre,
Plutind fara de steaguri si fara marinari.

Iar soarele fantasctic sa creasc-atunci si el,
nu-n zari,ci pretutindeni,si-o data in tot locul
Sa rumeneasca cerul,si-n urma,ros ca focul,
Sa stea deasupra noastra,rotind ca un inel.

Asa visam,dar toate cu ultimul acord
Am reintrat in noapte,dar nu ti-am spus nimica;
Si-am sarutat cucernic manuta asta mica...
Ce-a naruit o casa pe-o margine de fiord.