luni, 24 martie 2008

Geo Dumitrescu

Te astept

Te astept.Gandurile stau agatate,umede
de amintirea ta,umede,pe funie,
intr-o amiaza inerta,fara nicio adiere...
Te astept.Ceasul s-a oprit.Si doar inima
o aud masurand vremea,asurzitor,
drumul unic de la tine pana la tine...

Te astept.Am ars cuvintele miscarii,
totul in jur a ramas timp curat,impietrit-
nemiscat plutesc zapezi nesfarsite,paduri,
pe umar cu pasarea-lira,pasarea asteptarii...

Te astept.La fereastra turturi verzui
subtiindu-se, lacrimeaza.Te astept.
Cu inima stransa,te astept ascultand
ape amare ce-mi luneca tulburi
prin launtrice pesteri obscure.Incordat,
te astept,puternice batai la usa,
cu sufletul la gura,te astept,ingrozit si dulce tin un tigru de coada-
nedespartit,purtand sub brat,mereu,
genunchiul tau cald,arcuit,
asa cum mi l-ai lasat
in ultima dimineata...

Te astept.Linistea s-a strans intr-un mod urias,exploziv-catre el,
sfaraind usor,alearga scanteia pe fir,
nevazuta,milimetru cu milimetru,
in tic-tac-ul asurzitor,culminant,
al inimii.

Te astept,alergand pe spirala de groaza
a indoielii.Te astept.Totul
va sari in aer,pierind,
si nu-mi va mai ramane nimic
in afara de lacrima ta-suras,
in afara de ochii arzand,negre lalele,
si de geamatul tau sfasiind
dimineata clandestina de nunta.

Ninge indarjit,roiuri de viespi atatate,
ori ninge solemn,aproape abstract,
fara nicio legatura cu mine-
dar te astept,te astept,si sus,
pe sufletul meu stang,in tunuri,
flutura flamuri albastre.

Interiorul umbrei
"Lucrurile sunt obositor de clare..."(dintr-un poem mai vechi)

Intoarce-te in nevazut,acolo
cresc metamorfice adancituri
pe crestele iluziei ucise
de doua ori.Nici Hermes n-ar avea
despagubiri mai dulci decat iuteala
cu care ne desprindem,dus si-ntors:
neprihanite nimburi sangerand
sub clopote de plumb,
sub prea-vascoase umbre ,sangerand,
intr-una sangerand,in metamorfice
adancituri,o,iscusite Hermes!

Aceste semne fugare


Uitasem demult ca respir,ca aerul
ma cerceteaza adanc
pana-n marginea inimii,
parasindu-ma de fiecare data
cu nevazute amintiri si mesaje,
uitasem
aceasta obisnuinta,straveche incercare a vazduhului,
de a ma stapani,batandu-ma
cu valul sau ritmic
ca pe un mal de lut...

Dar,aseara,in vreme ce luna
se juca printre brazi cu oglinda,
mi-am vazut deodata puterea pieptului
scriind cu aburi calzi,
aproape luminosi din pricina zapezilor,
ciudate semne,ce inganau
fumul calator al trenurilor
despletit prin coloanele salcamilor
(pe care,in treacat fie zis,
intotdeaua am nutrit banuiala
ca-i ajuta sa infloreasca...)

Poate era frigul de vina
desigur luna,sau poate caldura mea
pe care o simteam crescand
din nervurile palmei tale mici
adunata in mana mea-
dar semne ciudate porneau
din pieptul meu,inganand
alergarea cerbilor printre brazi,
peste umerii stancilor...

Unde se duc oare,unde alearga?
ma intrebam plin de mirare,privind
ciudatele forme,calde,fugare,
ce izbucneau in larg
desfacand partii albe in intuneric,
ca altadata sabia fina,lucitoare,
a tineretii.
Unde se duc?ma-ntrebam,
si m-as fi luat dupa ele tiptil,
strapuns de curiozitate,
ca dupa niste urme ce simti ca te duc
spre usa unui adevar insemnat.

Prea mirat eram insa(poate
si din pricina lunii),dar,prin aceasta
lespede grea ce ma tintuia in loc,
auzeam furmicand cald,subtire,
mari banuieli bucuroase:
o,desigur,imi spuneam,
aceste semne fugare ale pieptului tau,
aceste forme albe,calatoare,
ajung undeva,trebuie sa ajunga.
Negresit,ele strabat padurea,
trec muntii si se lasa pe vai,dincolo,
spre marile orase...
Fara doar si poate,ele ajung undeva,
asa cum ajung la tine,
in acelasi chip si in altele,
toate mesajele,toate gandurile oamenilor,
cercetandu-le adanc,
pana-n marginea inimii,
batandu-te neincetat cu valul lor ritmic
ca pe un supus mal de lut
pastrator de urme si amintiri...

O,negresit,imi spuneam,
nu incape nicio indoiala,
aceste semne fugare ajung undeva,
ajung unde trebuie sa ajunga...
Fireste ca ajung,
altminteri,vezi bine,
altminteri,la naiba,ce rost ar mai avea
sa respiri?

As putea sa arat cum creste iarba

E putin ceea ce spun.Dar pot sa spun orice.
Cred ca pot sa spun.As putea sa arat
cum creste iarba,cum se-nalta un zid,
cum se nasc cai de lemn
dintr-o iapa de lemn...Pot sa spun...

-Esti dator!mi-au strigat.Spune!
Arata cum rasar stelele,
cum sangereaza negru pamantul
strapuns pana-n neagra-i aorta,
cum umbla gandurile aprinse sub frunti,
cum mor printre stanci neatinse vulturii,
arata cum coboara din arbori maimutele
devenind oameni,ca sa vaneze
maimute prin arbori...

Eu pot sa spun orice,ma simt in stare.
Nu mi-e frica de ganduri,de vorbe.
Dar,uneori,asmutindu-le in largul
vazduhului,ele se izbesc ca mustele de geam
se izbesc si revin ametite,cazand,
apoi iar se izbesc,inca o data,mereu,
ca proastele muste lipsite
de ochiul adanc al departarii...

Deschide fereastra!Dincolo de geam,
se vad spatii intinse,case si oameni,
se vad mere leganate pe ramuri,
se vad gradinile mari ale tarii,
ale Pamantului,
in care zilnic trebuie sa arunc
pietre si vorbe si pietre,astfel ca,
ridicandu-le ,sa bagati de seama,in fine,
si florile.Dar trebuie deschisa fereastra.

O,va jur,credeti-ma pot sa spun orice.
Dar trebuie deschisa fereastra,
fereastra intelesurilor adanci,
ce-ar putea sa cuprinda
adevarul meu si pe-al vostru.

Aduceti-va aminte mereu,spuneti mereu:
"deschide fereastra!" Altminteri,
zborul gandurilor va pastra in veci
geometria stramta a odaii,tusea scurta,
astmatica,a caietului cu amintiri,
unghiul inchis,cu trei dimensiuni,
in care atat de bine se potrivesc
panzele paianjenilor...

Spuneti mereu:"deschide fereastra!"
"Esti dator!" strigati."Spune!"
"Arata cum creste iarba,cum se-nalta un zid,
cum se nasc cai de lemn
dintr-o iapa de lemn,cum coboara
din arbori maimutele,devenind oameni,
ca sa vaneze maimute prin arbori...
Spune orice!Poti!
Esti in stare sa spui!Esti dator!"


O,deschideti,deschideti fereastra!

Niciun comentariu: